Tag Archive: nesimțire

Nesimțire. ON? OFF?

nesimtire - jurnal pentru ea
Nu știu ce părere aveți voi despre tot ceea ce se întâmplă în jur dar eu unul m-am săturat. M-am săturat de nesimțire și de nesimțiți. Și cu toate acestea am să mă abţin de la a reproduce fraze şi de la a trasa foarte punctual aspectele despre care voi vorbi, succint, în cele ce urmează. Sunt atât de multe de spus şi sper doar că modul în care am să pun problema, pentru că este o problemă, va trezi conştiinţa adânc adormită a unora.

Dacă aş fi un nesimţit… aş scrie până mâine tot ceea ce am pe suflet şi nici măcar o nevoie fizică umană, fie ea primară sau nu, nu m-ar putea opri din scris. Nu m-aş opri din scris nici măcar dacă ar arde blocul sau cineva m-ar ruga cu Cerul și Pământul să îi ofer o cană cu apă. Dacă aş fi nesimţit.
Dacă aş fi un prost, nu m-ar deranja absolut deloc faptul că unii rânjesc cu încântare pseudo-imaginii proprii pe care o studiază atent cu orele în oglinda din baie în încercarea de a-şi ridica nivelul stimei de sine. Ba mai mult, aş încuraja acest tip de comportament fără nici o jenă folosind un limbaj piți-cocalăresc, strict pentru a mă face complet înţeles. Dacă aş fi prost.
Dacă aş fi un neica-nimeni, aş privi cu indignare şi invidie, la modul în care alţii ştiu cum să procedeze cu toate şi să se descurce cu tot ceea ce se confruntă, purtandu-se după nevoie atât ca o salcie cât şi ca un nuc. Şi nu aş face asta oricum, ci purtându-mi cu mândrie morcovul înfipt până în străfundul inimii. Dacă aş fi neica-nimeni.
Dacă aş fi o oaie, nu m-ar deranja cu absolut deloc mentalitatea anostă de turmă şi nici instigările la agramatism şi trivialităţi, susţinute şi propagate atât de frenetic de unele fiinţe bipede care în anumite momente denotă o inteligenţă emoţională şi cognitivă extrem de deficitară. Da, aş putea să pretind cu lejeritate că nu mă deranjează toate aceste lucruri. Dacă aş fi oaie.
Dacă aş fi un ipocrit, aş nega cu vehemenţă faptul că există persoane a căror simplă prezenţă poate inspira senzaţia de vomă sau alte lucruri din aceeaşi sferă şi desigur, aş nega până în pânzele albe că nu simt o nevoie animalică de a-i pocni, măcar din când în când. Şi pe cuvânt că aceea pocnitură ar avea substrat fin de intenţie bună. Dacă aş fi ipocrit.

Da, după cum se vede mai sus, şi eu ştiu să înjur. Elegant şi cu multă plăcere. Mereu la lumina zilei şi neferind privirea celor despre care vorbesc. Mi se pare mai corect astfel. Chestiile pe la spate sau pe ascuns mi se par infantilisme de prost gust. Sau cel puțin așa consider eu.
Nu sunt nici nesimţit, nici prost, nici neica-nimeni, nici oaie, nici ipocrit. Sunt doar un om, scârbit de mizeria, mitocănia și răutatea pe care unii oameni simt nevoia să o împrăştie în jurul lor, pe internet şi nu numai, cu o vorbă sau cu un gest şi care apoi arată cu degetul și urlă în şoapte pe la colţuri, precum copii mici speriaţi de bau-bau, că cineva i-a supărat stricându-le castelul de nisip.
Nu mai arătați cu degetul spre alții, înainte de a privi în propria ogradă! Maturizaţi-vă frumos! Comportaţi-vă responsabil și ireproșabil! Respectaţi-i pe cei din jur şi părerile lor! Fiţi decenţi! Fiţi oameni!
Schimbarea începe cu gesturi atât de mici, precum acestea!

Alex.

Postare publicată inițial pe 13 iunie 2013, aici.

Limitele nesimțirii.

Unii oameni pot. Pot întrece limitele nesimțirii și pot face absolut orice vor ei:
– pot fi indiferenți la necazul altora, fără să se gândească o clipă că necazul lovește într-o fracțiune de secundă și că doar ceva mai puțin de un gram de noroc a făcut să nu fie ei în aceea situație nefastă
– pot avea obrazul mai gros decât talpa la pantof în zeci sute mii de situații, deseori pentru a-și menaja portofelul sau a mai pune un strat de șunculiță pe ei
– pot profita de fiecare gest al celor din jur într-un mod activ și conștient folosindu-se de un arsenal bine gândit repetitiv de scuze patetice sau chiar și fără vreo justificare anume
– pot anula visuri și tăia aripile unor tinere speranțe doar pentru a-și realiza propriul interes și a da falsa iluzie că ei sunt cei indispensabili și că locul lor e rezervat undeva deoparte
– pot mușca mâna care i-a ajutat; pot blama, pot denigra și îi pot anula cu o ușurință covârșitoare pe toți cei care au fost acolo, care i-au susținut și care i-au ajutat în momente grele
– pot … mii și mii de alte lucruri…
Din păcate și din nefericire.
nesimtire-jurnal,pentru ea Acești oameni care pot mă înspăimântă.
Când mă gândesc și realizez cât de extinse și cât de îndepărtate sunt limitele nesimțirii lor în unele momente, mă crucesc; când observ că, deși ei sunt acolo în extrema aceea care mă face să întorc spatele și să zâmbesc amar, nu se opresc, insistă, întind coarda, forțează și testează extrema extremelor în materie de nesimțire (de zici că de asta depinde viața lor) efectiv rămân fără cuvinte.
Este și ăsta un fel de a te descurca în viață: cu nesimțire și cu tupeu înainte!
Poate părea ireal dar, pentru unii acest comportament care coincide cu senzația lor paranoică de veșnică victimă și de permanentă persecuție, această atitudine de om mic și nesemnificativ este percepută și considerată ca fiind una de supraviețuire și de succes…

Privind spre toate aceste lucruri mă apucă groaza și îmi vine să fug undeva departe de tot. Dar nu pot.
Nu pot pentru că am oameni dragi care depind de tăria mea de a da piept cu nesimțiții, de a le atrage atenția pentru orice gest deplasat, de a le defini acțiunile și de a le trasa limite.
Doar pentru că îmi doresc o lume mai bună și mai sănătoasă pentru toți cei dragi mie, pentru mine.
Așa cum cred că ar trebui să ne dorim cu toții: o lume mai frumoasă, lipsită de nesimțiți.

Alex.