Cafea? Nu beau cafea…
Nu beau cafea, decât rareori… și numai atunci când bei și tu. Ciudat e că de fiecare dată mă încearcă o cu totul și cu totul altă senzație, una mai intensă decât cealaltă…
Uneori îmi pare că ești atât de mică încât îmi încapi în mână, precum ceașca de cafea. Și ador mirosul acela… care mă îmbată precum parfumul tău.
Alteori am impresia că ești la fel de fragilă precum toarta ceștii de porțelan și mă apucă aceeași teamă pe care o simt în preajma ta.
Mereu îmi pierd gândurile, când iau în mână ceașca de cafea cafea, când ajung lângă tine.
Nu pot să nu savurez crema, atât de fină, îmi aduce aminte de pielea ta. Dimineața.
De cele mai multe ori am senzația că te-ai ascuns în ceașca de cafea, ca să te pot săruta și avea cu fiecare strop care îmi atinge buzele… și ca să îmi aduc aminte și că te pot pierde, oricând, cu fiecare picur care mă frige, care se prelinge.
Fierbinte, numai bună sau rece, mereu mă trezesc foarte repede când vine vorba de tine, de cafea.
Știi și tu… inima mea decolează atunci când beau cafea, atunci când stau cu tine. Chiar și atunci când gândul îmi fuge la tine. Oare… cine să fie de vină?
Acum, nu. Nu beau cafea. Doar o gust.
Cu teamă, ca să nu decolez. Din dorința și cu nebunia de a te avea încă de la prima oră a zilei…
Și ascult o melodie, pentru un început de săptămână bun, cu un răsărit pe măsură.
Alex.