muzica de suflet

Muzică ciudat selectată, pe placul suflețelului meu… în mod deosebit.

Mărturisesc: nu știu să iubesc altfel.

Pentru că nu știu să iubesc altfel… trebuie să știi, să îți mărturisesc ceva.
[play și citește]

Oamenii mereu m-au privit ciudat.
Poate pentru că mereu am fost “altfel” sau cum zic eu: contra curentului.
Am avut un singur moment în viață, care a durat prea mult, și în care am mers pe aceeași cărare pe care parcă înaintea mea a mers o turmă sălbatică. Am mers prin aceleași locuri prin care a mers cireada din jurul meu… și am greșit. Oamenii care încercau (vreau să cred că erau câțiva care încercau) să dirijeze ceea ce se întâmpla atunci cu mine și nu numai au fost… prea puțini, sau poate prea slabi, sau poate prea prinși în propriile probleme. Cred.
Prea puțini pentru a-mi arăta lucruri; acele lucruri pe care trebuie oamenii să le arate altora… pentru a nu greși. Prea prinși de propriile probleme pentru a-mi arăta că la un moment dat am ajuns să fug în cercuri a naiba de perfecte de acel curent, de aceea cireadă… tocmai pe urmele acelei cirezi. Prea slabi pentru a-mi explica că a fost un moment în care eu am deviat puțin de la linia aia, bună și dreaptă, opusă acelor cercuri de care fugeam.

Sau poate că nu mi-au vorbit suficient de tare ca vorbele lor să… mă lovească și să mă oprească cumva din fuga mea prostească în cercuri. Sau poate de vină am fost eu, pentru că nu am știut să le spun că mie de mic copil nu îmi place ca oamenii să vorbească tare, deoarece vorbele spuse tare, țipetele… mereu le simt ca pe niște pietre.

Poate tocmai de aceea acum, uneori am tendința enervant de excesivă să vorbesc în șoaptă… chiar dacă uneori sunt șoapte în patru colțuri, cu multiplu înțeles și totodată par fără de sens pentru cei care nu știu cum să le asculte.
Ca să fiu sincer, este obositor să fug. Mai ales atunci când simt și oarecum realizez că fug în cercuri, cercuri perfecte, obositor de perfecte, și pe care nu știu cum să le sparg sau rup uneori.
E ciudat că tu… tu îți dai seama de mine mereu. E ciudat de bine, dar pe mine, mă sperie să mi se zică de… acel eu. E ceva nou. Nimeni nu mi-a zis până la tine.
Nimeni nu a încercat să mă oprească. Nimeni nu a încercat să mă ajute să corectez acele mici aspecte care mă supără. Nimeni nu a încercat să mă ajute cu ceva. Nimeni nu a încercat nimic cu privire la mine, până la tine. Nimenu nu a vrut să mă ajute. Nimeni.
Toți s-au mulțumit să vadă, să privească și să judece fără drept de apel și fără cea mai mică intenție de a îndrepta ceva… cum eu…. fără să îmi doresc și luptând cu propriul suflet și propriile-mi gânduri… mă distrug și îmi zdrobesc întreaga ființă.
Acel eu mă sperie pentru că îmi aduce aminte de… de cineva apropiat mie, de când eram mic, de lucruri pe care eu mereu le-am evitat și am ferit pe toți cei din jur de ele. Acel eu… nu îmi face bine și nu știu cum să îți spun: cred că acel eu… e demonul meu… cu mult prea multe fețe.
Și mă doare. Mă doare.
Mă doare căci până la tine nimeni nu a încercat să îmi controleze demonul și să fie liniștea mea.

Îți mulțumesc pentru că mă privești și îmi vorbești mereu în același fel ciudat și unic care îmi pune liniște în suflet, în gânduri.

Alex.

Melodia zilei de azi.

Melodia zilei de azi a devenit, încă de la prima ascultare, o melodie de suflet pentru că mi-a atins inima într-un mod pe care numai eu îl pot înțelege… Iar clipul video mi se pare că este potrivit perfect cu melodia.
Eu, o dedic jumătății mele… care -pur și simplu- nu are termen de comparație! 😉
Vă recomand să faceți ca mine și să o puneți pe repeat.
[play]

Zi faină să aveți!
Alex.

P.S.: Filmul din clip se numește Fifty Shades of Grey, iar primul volum al cărții după care a fost realizat îl găsiți aici: http://bit.ly/1rECard