Tag Archive: oameni

Omenie. O prăpăstie de omenie.

omenie-jurnal-pentru-eaDe multe ori în lume este nevoie de o prăpastie de omenie pentru a face diferența.
Între multe lucruri. Între gesturi. Între vorbe. Între oameni.

Din umbră. Cu ochii închiși.
Cu mâinile legate. Privind ades în altă parte.
Vorbind pe lângă. Cu blândețe în glas.
Într-un mod total dezinteresat. Cu altruism în vene.
Oamenii mari mereu vor face bine.

Pe la spate sau direct. Cu ochii îngreunați de ură.
Gesticulînd nervos. Privind mereu de sus.
Bârfind fără respect. Cu reproș în glas.
Lovind cu pumnul în piept. Țintind ades un scop al lor.
Oamenii mici mereu vor face… ceea ce știu ei mai bine.

… iar între a face bine și a face ce știi mai bine… este o prăpastie de omenie.

Vă doresc să vă înconjurați numai cu oameni mari, de bine, plini de omenie.

Alex.

Despre oameni supărați și șoapte.

oameni-suparati-soapte-jurnal-pentru-eaÎntr-o zi, un înţelept puse următoarea întrebare discipolilor săi:
– De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?
– Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
– Dar de ce să ţipi atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? – întrebă din nou înţeleptul.
– Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, spune celălalt discipol.
Maestrul întreabă din nou:
– Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?
Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri:
– Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distantei şi mai mari.
– Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite?
Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai mare, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg.
Aşa se petrece atunci când două fiinţe care se iubesc, au inimile apropiate.

Sufletele ar trebui să fie mereu apropiate și calde… peste tot în jur ar trebui să fie doar șoapte…
Alex.

Postare publicată inițial pe 21 decembrie 2012, aici.

Nesimțire. ON? OFF?

nesimtire - jurnal pentru ea
Nu știu ce părere aveți voi despre tot ceea ce se întâmplă în jur dar eu unul m-am săturat. M-am săturat de nesimțire și de nesimțiți. Și cu toate acestea am să mă abţin de la a reproduce fraze şi de la a trasa foarte punctual aspectele despre care voi vorbi, succint, în cele ce urmează. Sunt atât de multe de spus şi sper doar că modul în care am să pun problema, pentru că este o problemă, va trezi conştiinţa adânc adormită a unora.

Dacă aş fi un nesimţit… aş scrie până mâine tot ceea ce am pe suflet şi nici măcar o nevoie fizică umană, fie ea primară sau nu, nu m-ar putea opri din scris. Nu m-aş opri din scris nici măcar dacă ar arde blocul sau cineva m-ar ruga cu Cerul și Pământul să îi ofer o cană cu apă. Dacă aş fi nesimţit.
Dacă aş fi un prost, nu m-ar deranja absolut deloc faptul că unii rânjesc cu încântare pseudo-imaginii proprii pe care o studiază atent cu orele în oglinda din baie în încercarea de a-şi ridica nivelul stimei de sine. Ba mai mult, aş încuraja acest tip de comportament fără nici o jenă folosind un limbaj piți-cocalăresc, strict pentru a mă face complet înţeles. Dacă aş fi prost.
Dacă aş fi un neica-nimeni, aş privi cu indignare şi invidie, la modul în care alţii ştiu cum să procedeze cu toate şi să se descurce cu tot ceea ce se confruntă, purtandu-se după nevoie atât ca o salcie cât şi ca un nuc. Şi nu aş face asta oricum, ci purtându-mi cu mândrie morcovul înfipt până în străfundul inimii. Dacă aş fi neica-nimeni.
Dacă aş fi o oaie, nu m-ar deranja cu absolut deloc mentalitatea anostă de turmă şi nici instigările la agramatism şi trivialităţi, susţinute şi propagate atât de frenetic de unele fiinţe bipede care în anumite momente denotă o inteligenţă emoţională şi cognitivă extrem de deficitară. Da, aş putea să pretind cu lejeritate că nu mă deranjează toate aceste lucruri. Dacă aş fi oaie.
Dacă aş fi un ipocrit, aş nega cu vehemenţă faptul că există persoane a căror simplă prezenţă poate inspira senzaţia de vomă sau alte lucruri din aceeaşi sferă şi desigur, aş nega până în pânzele albe că nu simt o nevoie animalică de a-i pocni, măcar din când în când. Şi pe cuvânt că aceea pocnitură ar avea substrat fin de intenţie bună. Dacă aş fi ipocrit.

Da, după cum se vede mai sus, şi eu ştiu să înjur. Elegant şi cu multă plăcere. Mereu la lumina zilei şi neferind privirea celor despre care vorbesc. Mi se pare mai corect astfel. Chestiile pe la spate sau pe ascuns mi se par infantilisme de prost gust. Sau cel puțin așa consider eu.
Nu sunt nici nesimţit, nici prost, nici neica-nimeni, nici oaie, nici ipocrit. Sunt doar un om, scârbit de mizeria, mitocănia și răutatea pe care unii oameni simt nevoia să o împrăştie în jurul lor, pe internet şi nu numai, cu o vorbă sau cu un gest şi care apoi arată cu degetul și urlă în şoapte pe la colţuri, precum copii mici speriaţi de bau-bau, că cineva i-a supărat stricându-le castelul de nisip.
Nu mai arătați cu degetul spre alții, înainte de a privi în propria ogradă! Maturizaţi-vă frumos! Comportaţi-vă responsabil și ireproșabil! Respectaţi-i pe cei din jur şi părerile lor! Fiţi decenţi! Fiţi oameni!
Schimbarea începe cu gesturi atât de mici, precum acestea!

Alex.

Postare publicată inițial pe 13 iunie 2013, aici.

Începi să îţi numeri prietenii pe degete.

[play la melodie și citește]

Cam aşa e după o vârstă: oricât de dur, sociabil sau de succes ai fi, începi să îţi numeri prietenii pe degete. Nu pentru că ai spune “am o problemă” şi ei ar da bir cu fugiţii, ci pentru că aşa e viaţa. Îţi răpeşte oameni dragi din când în când, în cele mai stupide moduri şi inoportune momente.
Unii se duc de prea grăbiţi, alţii din neatenţie, câţiva din inconştienţă, prea mulţi din neputinţă, dar mereu toţi se duc fără să vrea şi fără să fie pregătiţi. Nu zic nu, sunt şi excepţii, dar sunt şi sper să fie tot mai puţini cei care sunt pregătiţi şi care păşesc ferm şi cu mult egoism pe acest drum.

Cam aşa se întâmplă lucrurile în viaţă: oamenii dispar, rămâne şocul şi probabil, după un timp, se aşterne praful, scade intensitatea durerii, apare un dor mărunt, numeri amintirile și zâmbești.
Cel puţin, vreau să cred că aşa funcţionează situaţiile astea pentru majoritatea oamenilor; nu de alta, dar e un chin să nu uiţi… şi de la un punct începe să devină înspăimântător, înfricoșător și insuportabil să realizezi că rând pe rând, la masa la care cândva stăteai de vorbă cu prietenii rămân tot mai multe scaune goale. Și nu mai socot cât şi cum doare ca în fiecare an să mai adaugi o zi neagră în calendar…
Eu anul asta am ajuns la 15.

15 oameni dragi şi buni, cu familii și o întreagă viață înainte. 15 oameni cu zeci de vise. 15 persoane de suflet care mereu aveau o vorbă bună. 15 prieteni mereu cu zâmbetul pe buze… și care mereu vor trăi în sufletul meu. Oameni care cu siguranţă sunt într-un loc mai bun şi cu care sper să mă revăd cândva, cumva.

Vă rog ceva: căutaţi să oferiţi mereu doar amintiri fantastice şi de neuitat, dar mai ales să însemnaţi frumos în sufletele tuturor celor dragi! Nu ştiţi niciodată când se termină firul… iar în acele momente grele, de început de dor și disperare, acele amintiri contează extraordinar de mult.

Între timp, bucurați-vă de viață și de tot ce vă oferă!

Alex.

Limitele nesimțirii.

Unii oameni pot. Pot întrece limitele nesimțirii și pot face absolut orice vor ei:
– pot fi indiferenți la necazul altora, fără să se gândească o clipă că necazul lovește într-o fracțiune de secundă și că doar ceva mai puțin de un gram de noroc a făcut să nu fie ei în aceea situație nefastă
– pot avea obrazul mai gros decât talpa la pantof în zeci sute mii de situații, deseori pentru a-și menaja portofelul sau a mai pune un strat de șunculiță pe ei
– pot profita de fiecare gest al celor din jur într-un mod activ și conștient folosindu-se de un arsenal bine gândit repetitiv de scuze patetice sau chiar și fără vreo justificare anume
– pot anula visuri și tăia aripile unor tinere speranțe doar pentru a-și realiza propriul interes și a da falsa iluzie că ei sunt cei indispensabili și că locul lor e rezervat undeva deoparte
– pot mușca mâna care i-a ajutat; pot blama, pot denigra și îi pot anula cu o ușurință covârșitoare pe toți cei care au fost acolo, care i-au susținut și care i-au ajutat în momente grele
– pot … mii și mii de alte lucruri…
Din păcate și din nefericire.
nesimtire-jurnal,pentru ea Acești oameni care pot mă înspăimântă.
Când mă gândesc și realizez cât de extinse și cât de îndepărtate sunt limitele nesimțirii lor în unele momente, mă crucesc; când observ că, deși ei sunt acolo în extrema aceea care mă face să întorc spatele și să zâmbesc amar, nu se opresc, insistă, întind coarda, forțează și testează extrema extremelor în materie de nesimțire (de zici că de asta depinde viața lor) efectiv rămân fără cuvinte.
Este și ăsta un fel de a te descurca în viață: cu nesimțire și cu tupeu înainte!
Poate părea ireal dar, pentru unii acest comportament care coincide cu senzația lor paranoică de veșnică victimă și de permanentă persecuție, această atitudine de om mic și nesemnificativ este percepută și considerată ca fiind una de supraviețuire și de succes…

Privind spre toate aceste lucruri mă apucă groaza și îmi vine să fug undeva departe de tot. Dar nu pot.
Nu pot pentru că am oameni dragi care depind de tăria mea de a da piept cu nesimțiții, de a le atrage atenția pentru orice gest deplasat, de a le defini acțiunile și de a le trasa limite.
Doar pentru că îmi doresc o lume mai bună și mai sănătoasă pentru toți cei dragi mie, pentru mine.
Așa cum cred că ar trebui să ne dorim cu toții: o lume mai frumoasă, lipsită de nesimțiți.

Alex.

Anul 2014 se încheie frumos.

[play, doar dacă vrei]

Anul 2014 se încheie frumos de tot şi în mare parte asta se datorează şi mulţumită oamenilor din jurul meu, care nu ştiu dacă anul acesta s-au schimbat în bine sau dacă sunt mai înmulţit, ca să zic aşa. Poate pur şi simplu am fost eu în locul potrivit la momentul potrivit. Sau poate am avut eu mai mult timp ca să observ toate mărunţişurile astea… care pe mine mă fac să cred că, cu puţin efort sau poate cu mai multă atenţie lumea poate deveni un loc mult mai bun pentru noi toţi.
Nu am să vă înşir toate “nimicurile astea” care mi-au furat zâmbete în cele mai neaşteptate momente şi nici nu am să mă apuc să vă povestesc de cât de excepţional s-au comportat şi cum s-au mobilizat atunci când, în graba unor zile aglomerate, s-au împiedicat de oameni mai puţin norocoşi şi nu au rămas indiferenţi la ne-norocul lor.
Nu, nu am să mă laud cu ei deşi fiecare dintre ei merită asta, ci doar am să zâmbesc cu drag şi am să beau un pahar de vin în cinstea lor. Şi a voastră, a tuturor.

Vă mulţumesc!

Reuşiţi să mă faceţi mândru şi să îmi descreţiţi fruntea chiar şi atunci când mă aştept cel mai puţin sau când cred că ziua se va încheia în cel mai dezastruos mod posibil. Da, super-oamenilor, aveţi voi super-puterea asta magică. Iar pentru tot efortul vostru şi pentru toate zâmbetele, vă mulţumesc din suflet… cu un zâmbet mare, larg și vesel!

multumesc2014-jurnal,pentru-ea

Adevărul este că 2014 a adus nişte schimbări imense în toţi prietenii mei şi în toţi oamenii pe care îi cunosc… şi sunt schimbări despre care cred că sunt pur şi simplu remarcabile şi tot ce îmi rămâne este să spun mândru tare: mi-aş dori cât mai mulţi oameni aşa ca voi.

La mulţi ani tuturor!

Alex.

Ce mai faci?

Spune-mi: Ce mai faci?

Zâmbeşti? Te bucuri de cadourile de la Moş? Ai ceva pe suflet? Te gândeşti la cineva?
Deja ai răspuns? Nu îmi spune. Ştiu. Din obişnuinţă, ai răspuns cu: “bine”? Da. Mulţi facem asta.
ce-mai-faci---jurnal,-pentru-eaOamenii sunt previzibili. Din grabă sau mai bine zis dintr-o inconştienţă nejustificabilă.
Prea rar, ne gândim că acei oameni care ne întreabă “ce mai faci?”, au o intenţie bună sau că au făcut un lucru rar şi care ar trebui să dea de gândit: şi-au rupt câteva secunde sau minute din timpul lor (care parcă-i mereu mereu prea puţin) ca să ţi le acorde ţie, prieteniei şi respectului pe care ţi le poartă. Pentru că aşa sunt unii oameni. Pur şi simplu le pasă şi sunt mereu acolo fără să întrebe şi fără să te judece. Pur şi simplu te înţeleg şi te acceptă aşa cum eşti tu, atunci când nu ţi-e prea ruşine sau teamă să răspunzi la întrebările lor.
Ştii cum să răspunzi la întrebările lor? Sau la acea întrebare banală “ce mai faci?”?
Îţi spun eu: cu sufletul… pentru că în general răspunsurile date din suflet aduc cea mai mare relaxare şi mai mult de atât, aduc oamenii aproape.

Aşadar: Tu ce mai faci?

Alex.

Magia din Ajunul Crăciunului.

[Pentru o citire mai relaxantă a textului apăsaţi play la melodie şi apoi citiţi mai departe.]

E Ajunul Crăciunului şi zâmbesc vesel.
Privesc în jurul meu şi îmi dau seama că există magie în întreaga lume! E o perioadă magică în care oamenii sunt mai calzi şi mai buni, se îmbrăţişează şi se iartă, îşi pun dorinţe şi împlinesc vise, dăruiesc şi primesc cadouri, dau telefoane şi mai ales, scriu scrisori. Moşului şi nu numai.
Ajunul Crăciunului este una dintre acele perioade din an în care mă mulţumesc cu puţin…magia din ajunul craciunului - jurnal, pentru ea.
Să mă ţii în braţe și să te ţin în braţe, iar astfel să uităm împreună de frig. Să avem colinde dragi puse pe repeat şi să ne izolăm de întreaga lume. Să împodobim bradul cu foarte multă dragoste, nu doar cu beteală banală şi globuleţe mici. Să te privesc cum te bucuri de tot şi să te sărut dulce pe frunte. Să zâmbesc atunci când nu poţi alege între fresh de portocale şi ciocolată caldă, şi totuşi să ţi le prepar pe ambele. Să te răsfăţ cu ciocolată albă şi iubire; când deodată, când pe rând. Să îţi încălzesc sufletul, de drag, cu dragoste.
Mi-ar plăcea ca întreaga lume să îşi dea seama constant şi la momentul potrivit de toate aceste lucruri mărunte care, din păcate, smulg zâmbete abia de sărbători sau doar atunci când sunt înşiruite într-o ordine menită să atragă atenţia.
Există magie în îmbrăţişări, în gânduri, în dorinţe, în fapte, în vise, în colinde, în scrisori, în zâmbete, în iubire… în orice gest şi orice sentiment. Există magie în fiecare şi în întreaga lume!
Şi toată magia şi perioada magică începe în Ajunul Crăciunului aşa: Crăciun fericit!

Alex.
(postare publicată iniţial pe Facebook aici.)

…de neprețuit.

de nepretuit - Jurnal, pentru Ea.Aș fi preferat și mi-aș fi dorit să nu afirm asta vreodată: în România nu este foame de cultură, nici de valori, nici de frumos. În România este foame de falsitate și de ipocrizie și mai ales sete de a defila cu ele.
Nu suport să văd oameni care defilează cu așa zise valori și cu așa zisă cultură. Nu suport să văd oameni care își însușesc pe nedrept idei de ici-colo și care apoi fac mare tam-tam cum că le-au fost furate.
Nu suport să văd oameni care își maschează invidia sub vorbe dulci. Nu suport să văd oameni care cunosc sensul și profunzimea cuvântului “prieten” doar atunci când au nevoie de câte ceva.
Nu suport bărbații care își lovesc femeile, la fel cum nu suport femeile care acceptă să fie lovite sau jignite de bărbați. Nu suport să văd părinți care judecă alți părinți, la fel cum nu suport să văd copii care nu își respectă părinții, bunicii și pe cei din jur.
Nu suport și mă amuză să văd femei cu impresii de primadone închipuite, la fel de mult cum nu suport și mă amuză să văd bărbați cu aere de Don Juan mult prea perisabili.
Nu suport și mă amuză să văd că am ajuns să trăim într-o lume care a uitat că salamul se ține în frigider/cămară, că pozele se păstrează în album și tablourile înrămate, că kitsch-urile nu înseamnă artă, că zgomotul nu înseamnă muzică, că lucrurile care contează cu adevărat nu se cumpără, …
Este dureros să văd atât de multă lume și atât de puțini oameni… dar și mai dureros de atât este să realizez că oamenii nu știu care lucruri sau ce anume este… de neprețuit.

Alex.

(postare publicată inițial pe Facebook aici )