Monthly Archive: December 2014
Anul 2014 se încheie frumos.
[play, doar dacă vrei]
Anul 2014 se încheie frumos de tot şi în mare parte asta se datorează şi mulţumită oamenilor din jurul meu, care nu ştiu dacă anul acesta s-au schimbat în bine sau dacă sunt mai înmulţit, ca să zic aşa. Poate pur şi simplu am fost eu în locul potrivit la momentul potrivit. Sau poate am avut eu mai mult timp ca să observ toate mărunţişurile astea… care pe mine mă fac să cred că, cu puţin efort sau poate cu mai multă atenţie lumea poate deveni un loc mult mai bun pentru noi toţi.
Nu am să vă înşir toate “nimicurile astea” care mi-au furat zâmbete în cele mai neaşteptate momente şi nici nu am să mă apuc să vă povestesc de cât de excepţional s-au comportat şi cum s-au mobilizat atunci când, în graba unor zile aglomerate, s-au împiedicat de oameni mai puţin norocoşi şi nu au rămas indiferenţi la ne-norocul lor.
Nu, nu am să mă laud cu ei deşi fiecare dintre ei merită asta, ci doar am să zâmbesc cu drag şi am să beau un pahar de vin în cinstea lor. Şi a voastră, a tuturor.
Vă mulţumesc!
Reuşiţi să mă faceţi mândru şi să îmi descreţiţi fruntea chiar şi atunci când mă aştept cel mai puţin sau când cred că ziua se va încheia în cel mai dezastruos mod posibil. Da, super-oamenilor, aveţi voi super-puterea asta magică. Iar pentru tot efortul vostru şi pentru toate zâmbetele, vă mulţumesc din suflet… cu un zâmbet mare, larg și vesel!
Adevărul este că 2014 a adus nişte schimbări imense în toţi prietenii mei şi în toţi oamenii pe care îi cunosc… şi sunt schimbări despre care cred că sunt pur şi simplu remarcabile şi tot ce îmi rămâne este să spun mândru tare: mi-aş dori cât mai mulţi oameni aşa ca voi.
La mulţi ani tuturor!
Alex.
Ce mai faci?
Spune-mi: Ce mai faci?
Zâmbeşti? Te bucuri de cadourile de la Moş? Ai ceva pe suflet? Te gândeşti la cineva?
Deja ai răspuns? Nu îmi spune. Ştiu. Din obişnuinţă, ai răspuns cu: “bine”? Da. Mulţi facem asta.
Oamenii sunt previzibili. Din grabă sau mai bine zis dintr-o inconştienţă nejustificabilă.
Prea rar, ne gândim că acei oameni care ne întreabă “ce mai faci?”, au o intenţie bună sau că au făcut un lucru rar şi care ar trebui să dea de gândit: şi-au rupt câteva secunde sau minute din timpul lor (care parcă-i mereu mereu prea puţin) ca să ţi le acorde ţie, prieteniei şi respectului pe care ţi le poartă. Pentru că aşa sunt unii oameni. Pur şi simplu le pasă şi sunt mereu acolo fără să întrebe şi fără să te judece. Pur şi simplu te înţeleg şi te acceptă aşa cum eşti tu, atunci când nu ţi-e prea ruşine sau teamă să răspunzi la întrebările lor.
Ştii cum să răspunzi la întrebările lor? Sau la acea întrebare banală “ce mai faci?”?
Îţi spun eu: cu sufletul… pentru că în general răspunsurile date din suflet aduc cea mai mare relaxare şi mai mult de atât, aduc oamenii aproape.
Aşadar: Tu ce mai faci?
Alex.
Magia din Ajunul Crăciunului.
[Pentru o citire mai relaxantă a textului apăsaţi play la melodie şi apoi citiţi mai departe.]
E Ajunul Crăciunului şi zâmbesc vesel.
Privesc în jurul meu şi îmi dau seama că există magie în întreaga lume! E o perioadă magică în care oamenii sunt mai calzi şi mai buni, se îmbrăţişează şi se iartă, îşi pun dorinţe şi împlinesc vise, dăruiesc şi primesc cadouri, dau telefoane şi mai ales, scriu scrisori. Moşului şi nu numai.
Ajunul Crăciunului este una dintre acele perioade din an în care mă mulţumesc cu puţin…
Să mă ţii în braţe și să te ţin în braţe, iar astfel să uităm împreună de frig. Să avem colinde dragi puse pe repeat şi să ne izolăm de întreaga lume. Să împodobim bradul cu foarte multă dragoste, nu doar cu beteală banală şi globuleţe mici. Să te privesc cum te bucuri de tot şi să te sărut dulce pe frunte. Să zâmbesc atunci când nu poţi alege între fresh de portocale şi ciocolată caldă, şi totuşi să ţi le prepar pe ambele. Să te răsfăţ cu ciocolată albă şi iubire; când deodată, când pe rând. Să îţi încălzesc sufletul, de drag, cu dragoste.
Mi-ar plăcea ca întreaga lume să îşi dea seama constant şi la momentul potrivit de toate aceste lucruri mărunte care, din păcate, smulg zâmbete abia de sărbători sau doar atunci când sunt înşiruite într-o ordine menită să atragă atenţia.
Există magie în îmbrăţişări, în gânduri, în dorinţe, în fapte, în vise, în colinde, în scrisori, în zâmbete, în iubire… în orice gest şi orice sentiment. Există magie în fiecare şi în întreaga lume!
Şi toată magia şi perioada magică începe în Ajunul Crăciunului aşa: Crăciun fericit!
Alex.
(postare publicată iniţial pe Facebook aici.)
Dragă moş Crăciun,
Dragă moş Crăciun,
Niciodată nu ştiu dacă e prea devreme sau prea târziu ca să îţi scriu scrisoare. Nici nu ştiu dacă să mai cred în tine sau nu. Cred că ţi-ai dat seama deja că pentru mine eşti un mister, la fel ca şi Doamne-Doamne: nu te-a văzut nimeni niciodată, aduci bucurii doar oamenilor buni şi uneori pari că uiţi de cei răi. Deseori când mă gândesc la asta cred că tu şi Doamne-Doamne sunteţi ceva neamuri pentru că sunteţi la fel în privinţa asta. Dar nu asta e important acum.
Aşadar, moş Crăciun, nu ştiu precis dacă mai cred în toată magia ta, nu ştiu nici dacă e corect sau normal ceea ce îţi scriu, dar sper că tu ştii deja că mereu sunt sincer cu tine aşa cum am fost mereu… şi mă rog ca sinceritatea mea să nu te supere.
Dorinţa mea de anul acesta e un pic diferită faţă de cea din ultimii ani…
Moş Crăciun, tu ştii deja că eu nu îmi doresc cadouri scumpe, ci doar preţioase… din suflet, de suflet, pentru suflet… Ca de obicei, îmi doresc un Crăciun altfel şi plin de iubire!
Şi îmi mai doresc ceva anul acesta: zăpadă, multă zăpadă şi să ningă mult şi frumos pentru că m-a învăţat cineva, tare drag mie, că fulgii sunt pupici de la Doamne-Doamne şi de la oamenii plecaţi în Cer.
Şi, ca de obicei, îmi doresc asta pentru întreaga lume, chiar şi pentru oamenii răi (poate devin mai buni!).
Te rog, te rog din suflet, fă-mi pe plac anul acesta! Promit că am să fiu şi mai cuminte!
Cu drag, Alex.
P.S.: moş Crăciun, eu cred că tu ne asculţi mereu dorinţele. Cred că noi ne dăm seama că de fapt tu le îndeplineşti mereu dar nu tocmai în modul în care ne aşteptăm sau sperăm noi…
(postare publicată iniţial pe Facebook aici)
risc sau noroc?
[Pentru o citire relaxantă a textului vă recomand să dați play și să citiți în timp ce ascultați melodia.]
Oameni potriviți perfect sufletește. Locul perfect. Momentul perfect.
Ingredientele necesare acelui mix nebun din care ies cele mai impulsive decizii, cele mai frumoase cupluri, cele mai captivante și pline de viață povești.
Și Cupidon, mereu, pe undeva la mijloc… căci altfel viața ar fi prea tristă. Da.
În clipa în care o vezi îți spui că ești un om norocos, iar apoi te întrebi cum ai putea să o cucereşti, fără să te gândești la riscuri. Și răspunsul e simplu: fă-o să râdă! Vesel, cald şi mult. Fă-o să râdă cu ochii, prin suflet, cu fiecare gest şi mai ales prin tot ceea ce spune. Şi nu uita niciodată ce şansă fantastică îţi oferă râsul ei și câte ascunde! Da, acesta este momentul în care râsul pare mai degrabă un joc cu şanse egale: dacă o cucereşti făcând-o să râdă, şansa ca tu să fii cucerit de râsul ei este la fel de mare. Cum numeşti asta: risc sau noroc?
Acum, spune-mi: mai vrei să o faci să râdă? E un risc prea mare? E un noroc fantastic? Sau te sperie gândul că ritmul nebun al inimii ei ar putea umple mii de pagini de dragoste sau că în râsul ei se vor ascunde cele mai blânde strigăte de fericire şi cele mai liniştite cântece de dragoste?
Alex.- Dialog și-un colț de gând.
(postare publicată inițial pe Facebook, aici)
…de neprețuit.
Aș fi preferat și mi-aș fi dorit să nu afirm asta vreodată: în România nu este foame de cultură, nici de valori, nici de frumos. În România este foame de falsitate și de ipocrizie și mai ales sete de a defila cu ele.
Nu suport să văd oameni care defilează cu așa zise valori și cu așa zisă cultură. Nu suport să văd oameni care își însușesc pe nedrept idei de ici-colo și care apoi fac mare tam-tam cum că le-au fost furate.
Nu suport să văd oameni care își maschează invidia sub vorbe dulci. Nu suport să văd oameni care cunosc sensul și profunzimea cuvântului “prieten” doar atunci când au nevoie de câte ceva.
Nu suport bărbații care își lovesc femeile, la fel cum nu suport femeile care acceptă să fie lovite sau jignite de bărbați. Nu suport să văd părinți care judecă alți părinți, la fel cum nu suport să văd copii care nu își respectă părinții, bunicii și pe cei din jur.
Nu suport și mă amuză să văd femei cu impresii de primadone închipuite, la fel de mult cum nu suport și mă amuză să văd bărbați cu aere de Don Juan mult prea perisabili.
Nu suport și mă amuză să văd că am ajuns să trăim într-o lume care a uitat că salamul se ține în frigider/cămară, că pozele se păstrează în album și tablourile înrămate, că kitsch-urile nu înseamnă artă, că zgomotul nu înseamnă muzică, că lucrurile care contează cu adevărat nu se cumpără, …
Este dureros să văd atât de multă lume și atât de puțini oameni… dar și mai dureros de atât este să realizez că oamenii nu știu care lucruri sau ce anume este… de neprețuit.
Alex.
(postare publicată inițial pe Facebook aici )
Blogul Jurnal, pentru Ea.
Așadar… după îndelungi așteptări a sosit momentul: începând de astăzi mă veți putea citi și aici, pe blog. Blogul Jurnal, pentru Ea a apărut nu doar la cererea voastră, ci şi din dorinţa mea de a păstra undeva mai oficial anumite postări.
Spre deosebire de pagina de Facebook (unde nu postez chiar tot ce îmi trece prin cap sau suflet) aici veți găsi mai multe postări. Cu timpul, desigur.
Între timp, dacă aveți sugestii sau recomandări cu privire la blog sau știu eu, orice altceva vă trece prin minte sau suflet, vă rog să nu ezitați să îmi spuneți.
Și ca să marcăm în mod simbolic acest moment, mai jos vă las cu una dintre melodiile mele preferate.
Alex.