Monthly Archive: January 2015
Mărturisesc: nu știu să iubesc altfel.
Pentru că nu știu să iubesc altfel… trebuie să știi, să îți mărturisesc ceva.
[play și citește]
Oamenii mereu m-au privit ciudat.
Poate pentru că mereu am fost “altfel” sau cum zic eu: contra curentului.
Am avut un singur moment în viață, care a durat prea mult, și în care am mers pe aceeași cărare pe care parcă înaintea mea a mers o turmă sălbatică. Am mers prin aceleași locuri prin care a mers cireada din jurul meu… și am greșit. Oamenii care încercau (vreau să cred că erau câțiva care încercau) să dirijeze ceea ce se întâmpla atunci cu mine și nu numai au fost… prea puțini, sau poate prea slabi, sau poate prea prinși în propriile probleme. Cred.
Prea puțini pentru a-mi arăta lucruri; acele lucruri pe care trebuie oamenii să le arate altora… pentru a nu greși. Prea prinși de propriile probleme pentru a-mi arăta că la un moment dat am ajuns să fug în cercuri a naiba de perfecte de acel curent, de aceea cireadă… tocmai pe urmele acelei cirezi. Prea slabi pentru a-mi explica că a fost un moment în care eu am deviat puțin de la linia aia, bună și dreaptă, opusă acelor cercuri de care fugeam.
Sau poate că nu mi-au vorbit suficient de tare ca vorbele lor să… mă lovească și să mă oprească cumva din fuga mea prostească în cercuri. Sau poate de vină am fost eu, pentru că nu am știut să le spun că mie de mic copil nu îmi place ca oamenii să vorbească tare, deoarece vorbele spuse tare, țipetele… mereu le simt ca pe niște pietre.
Poate tocmai de aceea acum, uneori am tendința enervant de excesivă să vorbesc în șoaptă… chiar dacă uneori sunt șoapte în patru colțuri, cu multiplu înțeles și totodată par fără de sens pentru cei care nu știu cum să le asculte.
Ca să fiu sincer, este obositor să fug. Mai ales atunci când simt și oarecum realizez că fug în cercuri, cercuri perfecte, obositor de perfecte, și pe care nu știu cum să le sparg sau rup uneori.
E ciudat că tu… tu îți dai seama de mine mereu. E ciudat de bine, dar pe mine, mă sperie să mi se zică de… acel eu. E ceva nou. Nimeni nu mi-a zis până la tine.
Nimeni nu a încercat să mă oprească. Nimeni nu a încercat să mă ajute să corectez acele mici aspecte care mă supără. Nimeni nu a încercat să mă ajute cu ceva. Nimeni nu a încercat nimic cu privire la mine, până la tine. Nimenu nu a vrut să mă ajute. Nimeni.
Toți s-au mulțumit să vadă, să privească și să judece fără drept de apel și fără cea mai mică intenție de a îndrepta ceva… cum eu…. fără să îmi doresc și luptând cu propriul suflet și propriile-mi gânduri… mă distrug și îmi zdrobesc întreaga ființă.
Acel eu mă sperie pentru că îmi aduce aminte de… de cineva apropiat mie, de când eram mic, de lucruri pe care eu mereu le-am evitat și am ferit pe toți cei din jur de ele. Acel eu… nu îmi face bine și nu știu cum să îți spun: cred că acel eu… e demonul meu… cu mult prea multe fețe.
Și mă doare. Mă doare.
Mă doare căci până la tine nimeni nu a încercat să îmi controleze demonul și să fie liniștea mea.
Îți mulțumesc pentru că mă privești și îmi vorbești mereu în același fel ciudat și unic care îmi pune liniște în suflet, în gânduri.
Alex.
Limitele nesimțirii.
Unii oameni pot. Pot întrece limitele nesimțirii și pot face absolut orice vor ei:
– pot fi indiferenți la necazul altora, fără să se gândească o clipă că necazul lovește într-o fracțiune de secundă și că doar ceva mai puțin de un gram de noroc a făcut să nu fie ei în aceea situație nefastă
– pot avea obrazul mai gros decât talpa la pantof în zeci sute mii de situații, deseori pentru a-și menaja portofelul sau a mai pune un strat de șunculiță pe ei
– pot profita de fiecare gest al celor din jur într-un mod activ și conștient folosindu-se de un arsenal bine gândit repetitiv de scuze patetice sau chiar și fără vreo justificare anume
– pot anula visuri și tăia aripile unor tinere speranțe doar pentru a-și realiza propriul interes și a da falsa iluzie că ei sunt cei indispensabili și că locul lor e rezervat undeva deoparte
– pot mușca mâna care i-a ajutat; pot blama, pot denigra și îi pot anula cu o ușurință covârșitoare pe toți cei care au fost acolo, care i-au susținut și care i-au ajutat în momente grele
– pot … mii și mii de alte lucruri…
Din păcate și din nefericire.
Acești oameni care pot mă înspăimântă.
Când mă gândesc și realizez cât de extinse și cât de îndepărtate sunt limitele nesimțirii lor în unele momente, mă crucesc; când observ că, deși ei sunt acolo în extrema aceea care mă face să întorc spatele și să zâmbesc amar, nu se opresc, insistă, întind coarda, forțează și testează extrema extremelor în materie de nesimțire (de zici că de asta depinde viața lor) efectiv rămân fără cuvinte.
Este și ăsta un fel de a te descurca în viață: cu nesimțire și cu tupeu înainte!
Poate părea ireal dar, pentru unii acest comportament care coincide cu senzația lor paranoică de veșnică victimă și de permanentă persecuție, această atitudine de om mic și nesemnificativ este percepută și considerată ca fiind una de supraviețuire și de succes…
Privind spre toate aceste lucruri mă apucă groaza și îmi vine să fug undeva departe de tot. Dar nu pot.
Nu pot pentru că am oameni dragi care depind de tăria mea de a da piept cu nesimțiții, de a le atrage atenția pentru orice gest deplasat, de a le defini acțiunile și de a le trasa limite.
Doar pentru că îmi doresc o lume mai bună și mai sănătoasă pentru toți cei dragi mie, pentru mine.
Așa cum cred că ar trebui să ne dorim cu toții: o lume mai frumoasă, lipsită de nesimțiți.
Alex.
Melodia zilei de azi.
Melodia zilei de azi a devenit, încă de la prima ascultare, o melodie de suflet pentru că mi-a atins inima într-un mod pe care numai eu îl pot înțelege… Iar clipul video mi se pare că este potrivit perfect cu melodia.
Eu, o dedic jumătății mele… care -pur și simplu- nu are termen de comparație! 😉
Vă recomand să faceți ca mine și să o puneți pe repeat.
[play]
Zi faină să aveți!
Alex.
P.S.: Filmul din clip se numește Fifty Shades of Grey, iar primul volum al cărții după care a fost realizat îl găsiți aici: http://bit.ly/1rECard
Viața e prea scurtă.
Pentru că viața e prea scurtă pentru a o risipi și parcă zilele sunt mai frumoase atunci când încep sau se sfârșesc cu o poveste și un gând bun… vă spun o poveste aflată de la alții.
Un vapor a ancorat în Mexic, lângă un micuţ sat de pescari. Un turist, i-a complimentat pe pescari pentru calitatea produselor şi i-a întrebat cât timp le ia să prindă acei peşti.
– Nu foarte mult timp, au răspuns pescarii la unison.
– Dar de ce n-aţi mai stat, că să prindeţi mai mult peşte?
Pescarii i-au răspuns că micile cantităţi pe care le prind, sunt suficiente pentru nevoile lor şi ale familiilor lor.
– Şi ce faceţi în restul timpului? a întrebat turistul.
– Dormim până târziu, pescuim puţin, ne jucăm cu copiii şi ne facem siesta împreună cu soţiile noastre. Mai târziu, pe seară, mergem în sat, unde ne întâlnim cu prietenii, bem puţin, cantim la chitară câteva cântece şi tot aşa…. Avem o viaţă plină.
Turistul i-a întrerupt,
– Staţi puţin! Eu am absolvit Harvard-ul, am o diplomă în economie şi pot să vă ajut! Trebuie să pescuiţi mai mult timp în fiecare zi. În felul acesta, o să puteţi vinde peştele pe care îl prindeţi în plus. Cu veniturile suplimentare, veţi putea cumpăra o barcă mai mare.
– Şi după asta? au întrebat pescarii.
– Cu banii suplimentari pe care-i va aduce barcă, veţi putea cumpără o a două şi o a treia barcă şi tot aşa, până când veţi avea o întreagă flota. În loc să vindeţi peştele unui intermediar, veţi putea negocia direct cu marile fabrici de procesare, poate chiar să vă construiţi propria fabrică. Atunci veţi putea părăsi sătucul asta micuţ şi să vă mutaţi în Mexico City, Los Angeles, sau poate chiar la New York ! De acolo vă veţi putea conduce nouă întreprindere prosperă.
– Şi cam cât timp ne-ar lua asta? au întrebat pescarii.
– Douăzeci, poate chiar douăzeci şi cinci de ani. a replicat turistul.
– Şi după asta?
– După asta? Ei bine, prietene, asta-i momentul când devine cu adevărat interesant,” a răspuns zâmbind larg turistul. Când afacerea ta este cu adevărat uriaşă, poţi să începi să vinzi şi să cumperi active şi să faci milioane de dolari!
– Milioane? Serios? Şi după asta? au întrebat pescarii.
– După asta, veţi putea să vă retrageti din afaceri, să trăiţi într-un sătuc liniştit şi retras pe malul mării, să dormiţi târziu, să vă jucaţi cu copiii voştri, să vă faceţi siesta cu soţiile şi să vă petreceţi serile împreună cu prietenii distrandu-vă cum vreţi voi.
– Domnule, dar asta e exact ce facem acum. Care ar fi rostul să mai irosim încă douăzeci şi cinci de ani? au întrebat mexicanii.
Nu uitați:
Bucuriile trebuie trăite fiecare la timpul lor pentru că viața e prea scurtă pentru a o risipi.
Alex.