revolte.
Despre oamenii care lucrează în comerţ. Și coaching.
Agenţi de vânzări, consultanţi de client, garderobieri, măcelari, casieri, oameni de la curăţenie, livratori şi patroni. Oameni care lucrează în comerț. Despre ei vreau să vă vorbesc acum. În comerţ, fie că vorbim de comerţul business to business sau de cel business to customer, nu există program fix. Poate în cel mai fericit caz, există o oră fixă de start a zilei de lucru. Uneori 6, alteori 7, rareori 8. Iar zilele de muncă pot fi cel mult anticipate, dar şi atunci apar schimbări neprevăzute (evenimente, colegi bolnavi, etc.). În comerţ ziua de muncă se opreşte în momentul în care ai pus lacătul pe uşă sau scos telefonul din priză. Pentru angajat. Pentru patron mai durează câteva ore, cât să se parcurgă un raport de vânzări, un plan viitor, ș.a.m.d.
Munca în comerţ înseamnă deservirea celorlalţi în permanență, uneori chiar și dincolo de orele de program. Munca în comerţ înseamnă mult mai mult decât un zâmbet constant pe buze, răbdare și un “Mulțumesc, mai treceți pe la noi!”… iar despre asta voi vorbi mai jos, în mare.
Am citit despre oameni şi cunosc oameni (majoritatea coach sau traineri) care încurajează răscoala angajaţilor împotriva patronilor aruncând în aer cuvinte goale şi lipsite de bună-intenţie precum “Dezvoltă-te!”, “Cere-ţi drepturile!”, “Solicită comision din vânzare!”, etc. şi care totodată caută să arunce o umbră de nesiguranţă în sufletul patronului prezentându-i nişte idei efemere: “Angajaţi fericiţi = Clienţi mulţi şi mulţumiţi”, “Motivează-ţi angajaţii!”. Practic seamănă neghină atât de-o parte cât şi de cealaltă.
Dragă coach-ule de business, de viaţă sau orice altă “specie” eşti…
Pe mine, ca om trecut prin multe de-a lungul vieţii, nu mă emoţionează cuvinte de genul mergeam X km pe jos până la locul de muncă şi înapoi în fiecare zi. Nu mă impresionează nici faptul că undeva cândva ai lucrat ca grădinar, portar sau bucătar. Nu mă doare că ţi-ai testat limitele şi că ai avut n-şpe locuri de muncă până când te-ai oprit la unul care (între noi fie vorba) nu cred că îţi place job-ul în sine, cât faptul că te satisface financiar. Nu mă impresionează faptul că ai lucrat pentru un salariu minim pe economie într-o ţară oarecare în care unii trăiesc muncind pentru ajutoare sociale care nu ating nici jumătate din nivelul unui salariu minim pe economie sau muncind cu ziua, căci probabil nu aveai experienţa şi abilităţile necesare pentru a primi un salariu mai mare (şi ca să fim sinceri, situația cu locul de muncă e cam ca la chirii sau în comerț, în general – îţi ţipă măseaua în gură accepţi orice… pentru că în final prost e cine acceptă, nu cine oferă).
Toţi am trecut prin asta şi în fond acesta este şi rolul vieţii şi al locurilor de muncă proaste sau prost plătite: să ajungi să îţi dai seama ce înseamnă productivitatea în muncă, să apreciezi munca ta şi a altora, să înţelegi valoarea banilor, să conștientizezi diferențele din societate, să acumulezi abilităţi sociale, iar lista de beneficii a acestui “rău” (adică a unui loc de muncă nepotrivit) poate continua mult. Apoi, nu mă încântă deloc faptul că ai fugit dintr-o firmă care probabil a investit în tine şi în dezvoltarea ta ca să îţi deschizi propria ta firmă, cu exact acelaşi domeniu de activitate – când aud asta mă gândesc la faptul că probabil ai plecat cu cel puţin o parte din portofoliul de clienţi din firma care te-a crescut, că nu meritai să fii ceva mai mult acolo şi că nu conştientizezi faptul că spunând acest lucru cu o mândrie idioată semeni speranţe deşarte şi sentimente de trădare în sufletul unor oameni care chiar adoră ceea ce fac, dar care nu avansează din alte motive.
Ce mă deranjează pe mine este că tu, ca şi coach subestimezi şi sfidezi oamenii, pervers şi direct. Şi treaba este că mulţi dintre ei sunt mult mai buni la a-ţi vinde un produs oarecare, decât eşti tu la a te vinde pe tine – fapt care teoretic îţi asigura ţie pâinea. Experienţa mi-a dovedit că mulţi dintre aceşti oameni, subestimaţi şi sfidaţi, sunt mult mai buni la a citi o persoană cu care stau de vorbă pentru prima dată poate şi la a-i schimba optica asupra vieţii sau a altor aspecte relaţionate decât îți poți imagina, iar asta se întâmplă pentru că oamenii aceia, pe care îi subestimezi, lucrează zilnic cu oameni ca tine sau despre care tu citeşti doar în cărţi.
Nu neg, printre mulţimea de coachi care au apărut ca ciupercile după ploaie mai sunt doi-trei care într-adevăr ştiu despre ce vorbesc. Sunt oameni care au cu adevărat experienţa afacerii. Care au explorat atât de multe drumuri, care au ajutat echipe cu care au lucrat, care au împins limite dincolo de imaginabil şi care au reuşit să îşi clădească un brand propriu în parteneriat cu compania în care lucrau. Sunt oameni care atunci când se angajează la a îmbunătăți o echipă, ştiu să se transpună cu sufletul în business-ul tău şi care după ce au luat pulsul angajatorului, al angajaţilor, al domeniului şi al companiei pot să păşească cu încredere în faţa lor şi să le arate noi perspective.
Aceştia sunt singurii oameni pe care eu îi recunosc ca şi coachi sau traineri. Nu am să îi dau cu numele pentru că se recunosc de departe în mulţime şi pentru că nu apelează la tehnici ieftine de vânzări sau penibile de manipulare pentru a se vinde. Sunt acei oameni la care ajungi prin recomandări, oameni la care îți aștepți rândul bucuros pentru a primi o viziune proaspătă a lucrurilor. 🙂
Aşadar, vă rog frumos să nu uitaţi unul dintre cele mai importante aspecte ale vieții: nu se pot auzi vorbe potrivite sau obţine rezultate mult dorite de la persoane nepotrivite.
Alex.
Nesimțire. ON? OFF?
Nu știu ce părere aveți voi despre tot ceea ce se întâmplă în jur dar eu unul m-am săturat. M-am săturat de nesimțire și de nesimțiți. Și cu toate acestea am să mă abţin de la a reproduce fraze şi de la a trasa foarte punctual aspectele despre care voi vorbi, succint, în cele ce urmează. Sunt atât de multe de spus şi sper doar că modul în care am să pun problema, pentru că este o problemă, va trezi conştiinţa adânc adormită a unora.
Dacă aş fi un nesimţit… aş scrie până mâine tot ceea ce am pe suflet şi nici măcar o nevoie fizică umană, fie ea primară sau nu, nu m-ar putea opri din scris. Nu m-aş opri din scris nici măcar dacă ar arde blocul sau cineva m-ar ruga cu Cerul și Pământul să îi ofer o cană cu apă. Dacă aş fi nesimţit.
Dacă aş fi un prost, nu m-ar deranja absolut deloc faptul că unii rânjesc cu încântare pseudo-imaginii proprii pe care o studiază atent cu orele în oglinda din baie în încercarea de a-şi ridica nivelul stimei de sine. Ba mai mult, aş încuraja acest tip de comportament fără nici o jenă folosind un limbaj piți-cocalăresc, strict pentru a mă face complet înţeles. Dacă aş fi prost.
Dacă aş fi un neica-nimeni, aş privi cu indignare şi invidie, la modul în care alţii ştiu cum să procedeze cu toate şi să se descurce cu tot ceea ce se confruntă, purtandu-se după nevoie atât ca o salcie cât şi ca un nuc. Şi nu aş face asta oricum, ci purtându-mi cu mândrie morcovul înfipt până în străfundul inimii. Dacă aş fi neica-nimeni.
Dacă aş fi o oaie, nu m-ar deranja cu absolut deloc mentalitatea anostă de turmă şi nici instigările la agramatism şi trivialităţi, susţinute şi propagate atât de frenetic de unele fiinţe bipede care în anumite momente denotă o inteligenţă emoţională şi cognitivă extrem de deficitară. Da, aş putea să pretind cu lejeritate că nu mă deranjează toate aceste lucruri. Dacă aş fi oaie.
Dacă aş fi un ipocrit, aş nega cu vehemenţă faptul că există persoane a căror simplă prezenţă poate inspira senzaţia de vomă sau alte lucruri din aceeaşi sferă şi desigur, aş nega până în pânzele albe că nu simt o nevoie animalică de a-i pocni, măcar din când în când. Şi pe cuvânt că aceea pocnitură ar avea substrat fin de intenţie bună. Dacă aş fi ipocrit.
Da, după cum se vede mai sus, şi eu ştiu să înjur. Elegant şi cu multă plăcere. Mereu la lumina zilei şi neferind privirea celor despre care vorbesc. Mi se pare mai corect astfel. Chestiile pe la spate sau pe ascuns mi se par infantilisme de prost gust. Sau cel puțin așa consider eu.
Nu sunt nici nesimţit, nici prost, nici neica-nimeni, nici oaie, nici ipocrit. Sunt doar un om, scârbit de mizeria, mitocănia și răutatea pe care unii oameni simt nevoia să o împrăştie în jurul lor, pe internet şi nu numai, cu o vorbă sau cu un gest şi care apoi arată cu degetul și urlă în şoapte pe la colţuri, precum copii mici speriaţi de bau-bau, că cineva i-a supărat stricându-le castelul de nisip.
Nu mai arătați cu degetul spre alții, înainte de a privi în propria ogradă! Maturizaţi-vă frumos! Comportaţi-vă responsabil și ireproșabil! Respectaţi-i pe cei din jur şi părerile lor! Fiţi decenţi! Fiţi oameni!
Schimbarea începe cu gesturi atât de mici, precum acestea!
Alex.
Postare publicată inițial pe 13 iunie 2013, aici.
Amarul și singurătatea bătrâneții
Astăzi am gustat puțin din amarul și singurătatea bătrâneții, deoarece am fost martorul unei întâmplări mai nefericite și care m-a întristat foarte mult.
O femeie în vârstă, a căzut pe burtă, cu tot cu căruțul de cumpărături, undeva în apropierea unei stații de autobuz. A căzut destul de rău și s-a ales cu câteva urme urâte pe mâini, picioare și în mod deosebit pe față. Dacă nu eram lângă ea în secunda doi, mai cădea o dată, pentru că în vitejia ei de a se ridica repede nu a conștientizat că era amețită de la prima căzătură.
“Mi s-au blegit picioarele. Știți, merg mai rău de un picior că sunt bolnavă de…” – Așa mi-a zis doamna, parcă bucurându-se că am ajuns lângă ea atât de repede și că nu a căzut din nou.
Am rezemat-o și am dus-o pe o bancă, iar apoi m-am uitat în jur. Cu excepția unei doamne, care s-a oferit să cheme ambulanța, restul erau indiferenți. Un număr de aproximativ 20 de persoane, de toate vârstele: unii erau cu nasul în telefon, alții vorbeau la telefon, alții asistau cu privirea, iar cei mai mulți se făceau că nu văd.
Toată scena a durat cam 30 de minute. Atât mi-a trebuit ca să merg să iau din mașină o apă, servețele și trusa de prim-ajutor ca să îi curăț juliturile și să îi opresc sângerările. În tot acest timp am încercat să o liniștesc, să aflu mai multe despre starea ei de sănătate, să o fac să nu mai plângă, să o conving că nu s-a făcut de rușine și să realizeze că ar trebui să se bucure că nu a pățit nimic mai grav, dar mai ales să o fac să conștientizeze că a trecut prin lucruri mult mai grave, iar ceea ce se întâmplase era doar un fleac și că e mai multă spaimă decât orice altceva.
Au fost niște minute lungi și îmi este greu să redau discuția sau să explic senzația care m-a încercat pe tot parcursul acelor minute. Pot spune doar că m-a înspăimântat indiferența oamenilor. Mă îngrozesc chiar și acum amintindu-mi de liniștea și calmul cu care fiecare și-a văzut mai departe de treabă.
Și știți de ce?
Să ne uităm la prezent: avem părinți, frați, surori, unchi, mătuși, copii – oameni dragi. Puteau fi ei acolo, întinși pe jos, cu răni, cu lacrimi în ochi, chinuindu-se să se justifice pentru o moleșeală la peste 35 de grade celsius și o căzătură prostească.
Și să dăm pe repede înainte câțiva ani: vom ajunge și noi la vârsta aceea, în care orice grad în plus sau minus va fi un chin, în care orice pas ni se va părea un kilometru și în care orice întâmplare mai nefericită ne va face să ne rușinăm și să ne auto-mustrăm.
Sună dur și apocaliptic când pui problema așa, dar asta ne așteaptă pe mare parte dintre noi, dacă nu schimbăm ceva în lume sau măcar la cei cu care interacționăm sau care ne înconjoară.
Nu mai fiți indiferenți la ceea ce se întâmplă în jurul vostru sau la persoanele care au nevoie urgentă de ajutor. Opriți-vă din alergătura zilnică pentru a verifica măcar că totul e în regula, căci nu aveți nevoie de motive pentru a ajuta pe cineva, oricine. Și, măcar ocazional, puneți mâna pe telefon și dați un telefon acasă sau celor dragi, oriunde ar fi ei. Rupeți-vă 10 minute ca să vă interesați de soarta persoanei de la celălalt capăt al firului. Măcar acum cât încă mai puteți, cât încă mai răspunde cineva la telefon.
Nu pierdeți nimic, ci aveți doar de câștigat. Mai puține regrete, mai multe sfaturi de viață și amintiri prețioase, de care să vă agățați în vremurile grele, când v-ar prinde bine o vorbă bună și nu va avea cine să v-o ofere…
Și țineți minte: singurătatea și amărăciunea bătrâneții vin nu doar din prea mult orgoliu și bun simț al celor mai în vârstă, ci și din prea multă independență emoțională falsă a celor care îi înconjoară.
Să aveți zile bune și oameni aproape!
Alex.
Conștientizare
Conştientizare = acţiunea de a deveni conştient de scopul, de necesitatea şi utilitatea unei activităţi.
Şi totodată cel mai important lucru care lipseşte umanităţii.
În jurul nostru există dezastre. Se întâmplă în fiecare clipă. În fiecare secundă. 24 / 7.
Nu am să va înşir statistici morbide şi care ar întoarce chiar și cel mai rezistent stomac pe dos încă din primele rânduri. Nici nu am să vă spun că trăim într-o ţară în care există mai multe biserici decât şcoli şi spitale la un loc; nu am să vă spun nici câți oameni mor în fiecare zi din cauza accidentelor rutiere; nici că sunt maternități care arată mai groaznic decât toaletele publice din zone rău famate sau că există spitale mai înspăimântătoare decât cavourile.
Nu am să fac asta pentru că din punctul meu de vedere statisticile astea sumbre nu ar trebui să existe, iar de aceea vreau să nu conteze. Dar vă voi spune atât: România este pe locul 1 în prea multe statistici îngrozitoare. Şi ştiu că lucrul acesta se poate schimba.
Singurul lucru care trebuie să conteze este că fiecare are puterea de a schimba câte ceva, chiar dacă schimbarea se face cu paşi mici.
Cum?
În primul rând puteţi redirecţiona cei 2% din impozit spre organizaţii care chiar au nevoie de ei şi care, cu siguranţă i-ar folosi înspre folosul tuturor.
Recomandările mele sunt: Salvaţi copii România, HOSPICE ‘Casa Speranţei’, Asociaţia “Salvează o inimă”, Fundaţia pentru SMURD, Asociaţia Habitat for Humanity România, Fundaţia eMag, Fight For Life, Asociația Umanitară “Dreptul la viață” Huedin.
În al doilea rând, dacă doriţi şi aveţi posibilitatea, vă puteţi implica în diferite campanii de genul Un gest pentru o viaţă, Fundaţia eMag.
În al treilea rând, nu mai încurajați escrocii și evaziunea fiscală: cereți bon fiscal, mereu; nu mai lucrați pe sistemul salariu pe card și diferența în plic; vă dăm bonuri, dar le impozităm; etc.
De ce vă spun toate astea?
Pentru că zilele trecute am aflat că multă lume nici măcar nu ştie de toate aceste lucruri. Pentru că nu îmi place să aştept (degeaba!) ca lucrurile de acest fel să se întâmple de la sine. Pentru că m-am săturat să văd oameni indiferenţi şi lipsiţi de iniţiativă. Pentru că niciodată nu am încetat şi nu voi înceta să sper că lumea se poate schimba în bine.
Pentru că îmi doresc ca tot mai multă lume să se implice în a schimba ceea ce se întâmplă în jurul lor.
Pentru că primul pas spre libertate și o lume mai sănătoasă se numește conştientizare.
Și nu uitați: mereu pare imposibil până se întâmplă.
Alex.
Limitele nesimțirii.
Unii oameni pot. Pot întrece limitele nesimțirii și pot face absolut orice vor ei:
– pot fi indiferenți la necazul altora, fără să se gândească o clipă că necazul lovește într-o fracțiune de secundă și că doar ceva mai puțin de un gram de noroc a făcut să nu fie ei în aceea situație nefastă
– pot avea obrazul mai gros decât talpa la pantof în zeci sute mii de situații, deseori pentru a-și menaja portofelul sau a mai pune un strat de șunculiță pe ei
– pot profita de fiecare gest al celor din jur într-un mod activ și conștient folosindu-se de un arsenal bine gândit repetitiv de scuze patetice sau chiar și fără vreo justificare anume
– pot anula visuri și tăia aripile unor tinere speranțe doar pentru a-și realiza propriul interes și a da falsa iluzie că ei sunt cei indispensabili și că locul lor e rezervat undeva deoparte
– pot mușca mâna care i-a ajutat; pot blama, pot denigra și îi pot anula cu o ușurință covârșitoare pe toți cei care au fost acolo, care i-au susținut și care i-au ajutat în momente grele
– pot … mii și mii de alte lucruri…
Din păcate și din nefericire.
Acești oameni care pot mă înspăimântă.
Când mă gândesc și realizez cât de extinse și cât de îndepărtate sunt limitele nesimțirii lor în unele momente, mă crucesc; când observ că, deși ei sunt acolo în extrema aceea care mă face să întorc spatele și să zâmbesc amar, nu se opresc, insistă, întind coarda, forțează și testează extrema extremelor în materie de nesimțire (de zici că de asta depinde viața lor) efectiv rămân fără cuvinte.
Este și ăsta un fel de a te descurca în viață: cu nesimțire și cu tupeu înainte!
Poate părea ireal dar, pentru unii acest comportament care coincide cu senzația lor paranoică de veșnică victimă și de permanentă persecuție, această atitudine de om mic și nesemnificativ este percepută și considerată ca fiind una de supraviețuire și de succes…
Privind spre toate aceste lucruri mă apucă groaza și îmi vine să fug undeva departe de tot. Dar nu pot.
Nu pot pentru că am oameni dragi care depind de tăria mea de a da piept cu nesimțiții, de a le atrage atenția pentru orice gest deplasat, de a le defini acțiunile și de a le trasa limite.
Doar pentru că îmi doresc o lume mai bună și mai sănătoasă pentru toți cei dragi mie, pentru mine.
Așa cum cred că ar trebui să ne dorim cu toții: o lume mai frumoasă, lipsită de nesimțiți.
Alex.
…de neprețuit.
Aș fi preferat și mi-aș fi dorit să nu afirm asta vreodată: în România nu este foame de cultură, nici de valori, nici de frumos. În România este foame de falsitate și de ipocrizie și mai ales sete de a defila cu ele.
Nu suport să văd oameni care defilează cu așa zise valori și cu așa zisă cultură. Nu suport să văd oameni care își însușesc pe nedrept idei de ici-colo și care apoi fac mare tam-tam cum că le-au fost furate.
Nu suport să văd oameni care își maschează invidia sub vorbe dulci. Nu suport să văd oameni care cunosc sensul și profunzimea cuvântului “prieten” doar atunci când au nevoie de câte ceva.
Nu suport bărbații care își lovesc femeile, la fel cum nu suport femeile care acceptă să fie lovite sau jignite de bărbați. Nu suport să văd părinți care judecă alți părinți, la fel cum nu suport să văd copii care nu își respectă părinții, bunicii și pe cei din jur.
Nu suport și mă amuză să văd femei cu impresii de primadone închipuite, la fel de mult cum nu suport și mă amuză să văd bărbați cu aere de Don Juan mult prea perisabili.
Nu suport și mă amuză să văd că am ajuns să trăim într-o lume care a uitat că salamul se ține în frigider/cămară, că pozele se păstrează în album și tablourile înrămate, că kitsch-urile nu înseamnă artă, că zgomotul nu înseamnă muzică, că lucrurile care contează cu adevărat nu se cumpără, …
Este dureros să văd atât de multă lume și atât de puțini oameni… dar și mai dureros de atât este să realizez că oamenii nu știu care lucruri sau ce anume este… de neprețuit.
Alex.
(postare publicată inițial pe Facebook aici )