povestioare.
Despre oameni supărați și șoapte.
Într-o zi, un înţelept puse următoarea întrebare discipolilor săi:
– De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?
– Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
– Dar de ce să ţipi atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? – întrebă din nou înţeleptul.
– Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, spune celălalt discipol.
Maestrul întreabă din nou:
– Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?
Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri:
– Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distantei şi mai mari.
– Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite?
Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai mare, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg.
Aşa se petrece atunci când două fiinţe care se iubesc, au inimile apropiate.
Sufletele ar trebui să fie mereu apropiate și calde… peste tot în jur ar trebui să fie doar șoapte…
Alex.
Postare publicată inițial pe 21 decembrie 2012, aici.
Farmecul vieții
Un gând extrem de important și o poveste cu un mesaj ușor ascuns: Să nu uităm că farmecul vieții vine din micile plăceri și bucurii pe care aceasta ni le oferă…
A fost odată un domn care hotărâse să facă o excursie prin Europa.
Ajungând în Marea Britanie, din aeroport a cumpărat un ghid de călătorie ce cuprindea castelele ce pot fi vizitate în Marea Britanie, în el fiind menţionate zilele şi orele de vizită, uneori acestea fiind foarte limitate. Pe una dintre paginile ghidului, acesta a văzut o ofertă specială “Castelul Vieţii Tale.” Din fotografiile prezentate, castelul nu părea mai bun sau mai rău ca altele… Ghidul mai indica, că din motive care vor fi anunţate mai târziu, pentru vizitarea castelului nu se percepe taxă la intrare, ci la ieşire, iar coordonarea zilei şi orei vizitei, urmează a se face individual, la numărul de telefon indicat.
Intrigat de oferta neobişnuită, de cum ajunge la hotel, domnul formează numărul de telefon şi se întelege cu proprietarul cu privire la data călătoriei.
La intrarea în castel era inscripţionat: “Totul în lume decurge după anumite legi.”. La uşă domnul a fost întâmpinat cu foarte multă amabilitate către un om îmbrăcat într-o fustă tipic scoţiană, în carouri.
– Ceilalţi vizitatori au intrat deja? – se interesează turistul.
– Ceilalţi vizitatori? – se miră omul. Nu, numai e nimeni, vizitele în Castelul nostru se efectuează individual şi nu oferim nici serviciile unui ghid.
Nespunând nimic cu referire la programul de lucru, el a început a-i povesti turistului istoria castelului şi a făcut o trecere în revistă a tuturor lucrurilor notabile ce pot fi admirate acolo: tablourile de pe pereţi, sala cu modele de armuri de lângă intrare, armele militare din cameră sub scări, catacombele şi camera de tortură din temniță. Când a terminat povestirea, el i-a înmânat vizitatorului o lingură.
– Şi asta de ce? – a întrebat el nedumerit.
– Astea sunt regulile noastre. Noi nu percepem o taxă de intrare, iar costul excursiei îl stabilim în felul următor: fiecărui vizitator îi dăm o lingură, umplută cu nisip fin, în acesta fiind exact o sută de grame de nisip, iar fiecare om care intră trebuie să poarte această lingură cu el pe tot parcursul vizitei. După terminarea vizitei, măsurăm nisipul rămas în lingură, iar pentru fiecare gram lipsă se achită o Liră sterlină …
– Şi dacă nu vărs nici un gram?
– Oh, în acest caz, vizita este gratuită.
Vizitatorul a fost surprins şi amuzat de o astfel de condiţie. Gazda primitoare a umplut lingura cu nisip şi excursia Seniorului a început.
Încrezător în puterea mâinilor sale, el a început să urce încet treptele, neluându-şi privirea de la lingură. În partea de sus, lângă galeria de tablouri, el a decis să nu meargă, pentru că vântul sufla puternic şi ar putea vărsa nisipul. A coboarât sub scări pentru a ajunge la sala cu arme militare, dar stând sub scară, şi-a dat seamă că, pentru a ajunge în acea sală, trebuie să sară peste o balustradă. Acest fapt nu i-ar fi pus viaţa în pericol, dar avea să ducă la vărsarea nisipului din lingură, aşa că domnul s-a mulțumit doar cu examinarea camerei de la distantă. Pentru acelaşi motiv, acesta nu s-a coborât în temniță, deoarece trebuia să coboare pe nişte scări foarte abrupte. Foarte mulţumit de faptul că a păstrat conţinutul din lingură intact, a început să se îndrepte spre locul de unde şi-a început turul. Acolo era aşteptat de persoana care îl primise cu o balanță în mână. Domnul a golit conţinutul din lingură în balanță şi a aşteptat nerăbdător rezultatul.
– Surprinzător, aţi pierdut doar jumătate de gram, ceea ce înseamnă că, nu trebuie să plătiți nimic pentru vizita efectuată.
– Mulţumesc.
– Ţi-a plăcut vizita? – întrebă la sfârșit omul în fustă.
Turistul, după un moment de ezitare, decide să fie sincer.
– De fapt, nu prea. Tot timpul m-am gândit la nisip şi nu am reuşit să examinez ceea ce era în jurul meu.
– Foarte regretabil! Ştii, voi face o excepţie pentru tine. Voi umple din nou lingura ta, pentru că astea sunt regulile, dar de data aceasta uită de nisip pentru că, chiar dacă îl verşi pe tot, nu vei plăti nimic pentru vizită. Unica condiţie este că, trebuie să terminați turul în 12 minute, deoarece după acest interval de timp trebuie să vină un alt vizitator.
Fără a risipi nici un moment, domnul a luat lingura şi a fugit spre sala de lângă antreu, pentru a arunca o privire rapidă la exponatele de armură. După a coborât repede pe scări în temniță. Nisipul deja îl vărsase tot, dar asta nu mai conta. Acolo el nu a petrecut nici un minut, pentru că timpul se scurgea destul de repede. A alergat spre camera de sub scări, unde erau depozitate armele, dar aruncând o privire la ceas, şi și-a dat seama că au trecut deja unsprezece minute. Timp pentru a vizita camera cu arme nu mai avea, de aceea s-a hotărât să plece spre ieşire, unde era aşteptat de același om în fustă.
– Văd că nu mai aveți nisip în lingură, lucru ce mă face să cred că, nefiind obligat să aveţi grija nisipului, de această dată turul castelului v-a plăcut.
Vizitatorul nu a răspuns imediat.
– De fapt, nu… – a spus el în cele din urmă – Mă gândeam cum să nu întârzii, chiar dacă am vărsat tot nisipul, nu am avut nici o plăcere.
Omul în fustă îşi aprinde pipa şi spune:
– Există oameni care trec prin ”Castelul Vieţii” lor, încercând să nu plătească pentru nimic, şi nu se pot bucura de această călătorie. Mai sunt şi alţii, care întotdeauna sunt grăbiţi, pierd repede totul şi nu pot obţine plăcere. Puţini înteleg ştiinţa vieţii. Ei descoperă fiecare ungher şi se bucură de fiecare moment. Ei ştiu că trebuie să plătească pentru tot, dar înteleg că în viață sunt lucruri pentru care merită să plătești.
Așadar, să nu uităm de toate micile plăceri care alcătuiesc farmecul vieții.
Alex.
(Postare publicată inițial pe 13 aprilie 2014, aici. )
Viața e prea scurtă.
Pentru că viața e prea scurtă pentru a o risipi și parcă zilele sunt mai frumoase atunci când încep sau se sfârșesc cu o poveste și un gând bun… vă spun o poveste aflată de la alții.
Un vapor a ancorat în Mexic, lângă un micuţ sat de pescari. Un turist, i-a complimentat pe pescari pentru calitatea produselor şi i-a întrebat cât timp le ia să prindă acei peşti.
– Nu foarte mult timp, au răspuns pescarii la unison.
– Dar de ce n-aţi mai stat, că să prindeţi mai mult peşte?
Pescarii i-au răspuns că micile cantităţi pe care le prind, sunt suficiente pentru nevoile lor şi ale familiilor lor.
– Şi ce faceţi în restul timpului? a întrebat turistul.
– Dormim până târziu, pescuim puţin, ne jucăm cu copiii şi ne facem siesta împreună cu soţiile noastre. Mai târziu, pe seară, mergem în sat, unde ne întâlnim cu prietenii, bem puţin, cantim la chitară câteva cântece şi tot aşa…. Avem o viaţă plină.
Turistul i-a întrerupt,
– Staţi puţin! Eu am absolvit Harvard-ul, am o diplomă în economie şi pot să vă ajut! Trebuie să pescuiţi mai mult timp în fiecare zi. În felul acesta, o să puteţi vinde peştele pe care îl prindeţi în plus. Cu veniturile suplimentare, veţi putea cumpăra o barcă mai mare.
– Şi după asta? au întrebat pescarii.
– Cu banii suplimentari pe care-i va aduce barcă, veţi putea cumpără o a două şi o a treia barcă şi tot aşa, până când veţi avea o întreagă flota. În loc să vindeţi peştele unui intermediar, veţi putea negocia direct cu marile fabrici de procesare, poate chiar să vă construiţi propria fabrică. Atunci veţi putea părăsi sătucul asta micuţ şi să vă mutaţi în Mexico City, Los Angeles, sau poate chiar la New York ! De acolo vă veţi putea conduce nouă întreprindere prosperă.
– Şi cam cât timp ne-ar lua asta? au întrebat pescarii.
– Douăzeci, poate chiar douăzeci şi cinci de ani. a replicat turistul.
– Şi după asta?
– După asta? Ei bine, prietene, asta-i momentul când devine cu adevărat interesant,” a răspuns zâmbind larg turistul. Când afacerea ta este cu adevărat uriaşă, poţi să începi să vinzi şi să cumperi active şi să faci milioane de dolari!
– Milioane? Serios? Şi după asta? au întrebat pescarii.
– După asta, veţi putea să vă retrageti din afaceri, să trăiţi într-un sătuc liniştit şi retras pe malul mării, să dormiţi târziu, să vă jucaţi cu copiii voştri, să vă faceţi siesta cu soţiile şi să vă petreceţi serile împreună cu prietenii distrandu-vă cum vreţi voi.
– Domnule, dar asta e exact ce facem acum. Care ar fi rostul să mai irosim încă douăzeci şi cinci de ani? au întrebat mexicanii.
Nu uitați:
Bucuriile trebuie trăite fiecare la timpul lor pentru că viața e prea scurtă pentru a o risipi.
Alex.