Tag Archive: viață

Bărbaţi. Femei piesă. Puzzle.

barbati-femei-piesa-puzzle-jurnal-pentru-ea
Cred că, dacă ar fi să întrebaţi orice bărbat cum arată mai exact femeia piesă, descrierea acesteia ar arăta cam aşa:

Femeia la care visăm cel puţin o dată în viaţa asta prea scurtă şi pe care o pierdem puţin câte puţin.
Femeia pe care o observăm în cea mai aglomerată mulţime, chiar şi atunci când suntem cu mintea în zece direcţii.
Femeia pe care o admirăm cel puţin o dată în periplul nostru prin lume, o lume adesea prea superficială.
Femeia pe care ne-o dorim la braţ măcar pentru o seară și pentru a stârni invidia prietenilor și a partenerelor acestora.
Femeia pe care ne dorim să o calmăm cu o vorba oricând, mai ales în cele mai furtunoase momente.
Femeia care ne-ar face cei mai fericiţi din lume, dacă ne-ar da ocazia să îi spunem “acasă”.
Femeia care ar face de ruşine cele mai frumoase flori din lume atunci când ar zâmbi a fericire.
Femeia a cărei privire ar eclipsa orice răsărit sau apus, mai ales în secundele în care dorul ar fi mai greu decât aerul.
Femeia piesă este femeia care ar completa mereu în cel mai perfect mod puzzle-ul imperfect al vieţii.

Şi cu toate astea, undeva în adâncul câtorva femei şi a mult mai multor bărbaţi există adânc întipărită ideea falsă a unei femei piesă: mereu pe tocuri prea înalte, mult prea superficială, într-un sevraj veșnic după atenţia interesată a celor din jur, niciodată de succes, prea a tuturor şi… mereu orice altceva, numai piesă nu.

Alex.

Farmecul vieții

Un gând extrem de important și o poveste cu un mesaj ușor ascuns: Să nu uităm că farmecul vieții vine din micile plăceri și bucurii pe care aceasta ni le oferă…

A fost odată un domn care hotărâse să facă o excursie prin Europa.
Ajungând în Marea Britanie, din aeroport a cumpărat un ghid de călătorie ce cuprindea castelele ce pot fi vizitate în Marea Britanie, în el fiind menţionate zilele şi orele de vizită, uneori acestea fiind foarte limitate. Pe una dintre paginile ghidului, acesta a văzut o ofertă specială “Castelul Vieţii Tale.” Din fotografiile prezentate, castelul nu părea mai bun sau mai rău ca altele… Ghidul mai indica, că din motive care vor fi anunţate mai târziu, pentru vizitarea castelului nu se percepe taxă la intrare, ci la ieşire, iar coordonarea zilei şi orei vizitei, urmează a se face individual, la numărul de telefon indicat.
farmecul-vietii-jurnal-pentru-eaIntrigat de oferta neobişnuită, de cum ajunge la hotel, domnul formează numărul de telefon şi se întelege cu proprietarul cu privire la data călătoriei.
La intrarea în castel era inscripţionat: “Totul în lume decurge după anumite legi.”. La uşă domnul a fost întâmpinat cu foarte multă amabilitate către un om îmbrăcat într-o fustă tipic scoţiană, în carouri.
– Ceilalţi vizitatori au intrat deja? – se interesează turistul.
– Ceilalţi vizitatori? – se miră omul. Nu, numai e nimeni, vizitele în Castelul nostru se efectuează individual şi nu oferim nici serviciile unui ghid.
Nespunând nimic cu referire la programul de lucru, el a început a-i povesti turistului istoria castelului şi a făcut o trecere în revistă a tuturor lucrurilor notabile ce pot fi admirate acolo: tablourile de pe pereţi, sala cu modele de armuri de lângă intrare, armele militare din cameră sub scări, catacombele şi camera de tortură din temniță. Când a terminat povestirea, el i-a înmânat vizitatorului o lingură.
– Şi asta de ce? – a întrebat el nedumerit.
– Astea sunt regulile noastre. Noi nu percepem o taxă de intrare, iar costul excursiei îl stabilim în felul următor: fiecărui vizitator îi dăm o lingură, umplută cu nisip fin, în acesta fiind exact o sută de grame de nisip, iar fiecare om care intră trebuie să poarte această lingură cu el pe tot parcursul vizitei. După terminarea vizitei, măsurăm nisipul rămas în lingură, iar pentru fiecare gram lipsă se achită o Liră sterlină …
– Şi dacă nu vărs nici un gram?
– Oh, în acest caz, vizita este gratuită.

Vizitatorul a fost surprins şi amuzat de o astfel de condiţie. Gazda primitoare a umplut lingura cu nisip şi excursia Seniorului a început.
Încrezător în puterea mâinilor sale, el a început să urce încet treptele, neluându-şi privirea de la lingură. În partea de sus, lângă galeria de tablouri, el a decis să nu meargă, pentru că vântul sufla puternic şi ar putea vărsa nisipul. A coboarât sub scări pentru a ajunge la sala cu arme militare, dar stând sub scară, şi-a dat seamă că, pentru a ajunge în acea sală, trebuie să sară peste o balustradă. Acest fapt nu i-ar fi pus viaţa în pericol, dar avea să ducă la vărsarea nisipului din lingură, aşa că domnul s-a mulțumit doar cu examinarea camerei de la distantă. Pentru acelaşi motiv, acesta nu s-a coborât în temniță, deoarece trebuia să coboare pe nişte scări foarte abrupte. Foarte mulţumit de faptul că a păstrat conţinutul din lingură intact, a început să se îndrepte spre locul de unde şi-a început turul. Acolo era aşteptat de persoana care îl primise cu o balanță în mână. Domnul a golit conţinutul din lingură în balanță şi a aşteptat nerăbdător rezultatul.
– Surprinzător, aţi pierdut doar jumătate de gram, ceea ce înseamnă că, nu trebuie să plătiți nimic pentru vizita efectuată.
– Mulţumesc.
– Ţi-a plăcut vizita?
– întrebă la sfârșit omul în fustă.
Turistul, după un moment de ezitare, decide să fie sincer.
– De fapt, nu prea. Tot timpul m-am gândit la nisip şi nu am reuşit să examinez ceea ce era în jurul meu.
– Foarte regretabil! Ştii, voi face o excepţie pentru tine. Voi umple din nou lingura ta, pentru că astea sunt regulile, dar de data aceasta uită de nisip pentru că, chiar dacă îl verşi pe tot, nu vei plăti nimic pentru vizită. Unica condiţie este că, trebuie să terminați turul în 12 minute, deoarece după acest interval de timp trebuie să vină un alt vizitator.

Fără a risipi nici un moment, domnul a luat lingura şi a fugit spre sala de lângă antreu, pentru a arunca o privire rapidă la exponatele de armură. După a coborât repede pe scări în temniță. Nisipul deja îl vărsase tot, dar asta nu mai conta. Acolo el nu a petrecut nici un minut, pentru că timpul se scurgea destul de repede. A alergat spre camera de sub scări, unde erau depozitate armele, dar aruncând o privire la ceas, şi și-a dat seama că au trecut deja unsprezece minute. Timp pentru a vizita camera cu arme nu mai avea, de aceea s-a hotărât să plece spre ieşire, unde era aşteptat de același om în fustă.
– Văd că nu mai aveți nisip în lingură, lucru ce mă face să cred că, nefiind obligat să aveţi grija nisipului, de această dată turul castelului v-a plăcut.
Vizitatorul nu a răspuns imediat.
– De fapt, nu… – a spus el în cele din urmă – Mă gândeam cum să nu întârzii, chiar dacă am vărsat tot nisipul, nu am avut nici o plăcere.
Omul în fustă îşi aprinde pipa şi spune:
– Există oameni care trec prin ”Castelul Vieţii” lor, încercând să nu plătească pentru nimic, şi nu se pot bucura de această călătorie. Mai sunt şi alţii, care întotdeauna sunt grăbiţi, pierd repede totul şi nu pot obţine plăcere. Puţini înteleg ştiinţa vieţii. Ei descoperă fiecare ungher şi se bucură de fiecare moment. Ei ştiu că trebuie să plătească pentru tot, dar înteleg că în viață sunt lucruri pentru care merită să plătești.

Așadar, să nu uităm de toate micile plăceri care alcătuiesc farmecul vieții.
Alex.

(Postare publicată inițial pe 13 aprilie 2014, aici. )

Începi să îţi numeri prietenii pe degete.

[play la melodie și citește]

Cam aşa e după o vârstă: oricât de dur, sociabil sau de succes ai fi, începi să îţi numeri prietenii pe degete. Nu pentru că ai spune “am o problemă” şi ei ar da bir cu fugiţii, ci pentru că aşa e viaţa. Îţi răpeşte oameni dragi din când în când, în cele mai stupide moduri şi inoportune momente.
Unii se duc de prea grăbiţi, alţii din neatenţie, câţiva din inconştienţă, prea mulţi din neputinţă, dar mereu toţi se duc fără să vrea şi fără să fie pregătiţi. Nu zic nu, sunt şi excepţii, dar sunt şi sper să fie tot mai puţini cei care sunt pregătiţi şi care păşesc ferm şi cu mult egoism pe acest drum.

Cam aşa se întâmplă lucrurile în viaţă: oamenii dispar, rămâne şocul şi probabil, după un timp, se aşterne praful, scade intensitatea durerii, apare un dor mărunt, numeri amintirile și zâmbești.
Cel puţin, vreau să cred că aşa funcţionează situaţiile astea pentru majoritatea oamenilor; nu de alta, dar e un chin să nu uiţi… şi de la un punct începe să devină înspăimântător, înfricoșător și insuportabil să realizezi că rând pe rând, la masa la care cândva stăteai de vorbă cu prietenii rămân tot mai multe scaune goale. Și nu mai socot cât şi cum doare ca în fiecare an să mai adaugi o zi neagră în calendar…
Eu anul asta am ajuns la 15.

15 oameni dragi şi buni, cu familii și o întreagă viață înainte. 15 oameni cu zeci de vise. 15 persoane de suflet care mereu aveau o vorbă bună. 15 prieteni mereu cu zâmbetul pe buze… și care mereu vor trăi în sufletul meu. Oameni care cu siguranţă sunt într-un loc mai bun şi cu care sper să mă revăd cândva, cumva.

Vă rog ceva: căutaţi să oferiţi mereu doar amintiri fantastice şi de neuitat, dar mai ales să însemnaţi frumos în sufletele tuturor celor dragi! Nu ştiţi niciodată când se termină firul… iar în acele momente grele, de început de dor și disperare, acele amintiri contează extraordinar de mult.

Între timp, bucurați-vă de viață și de tot ce vă oferă!

Alex.

Curajul copiilor este incomparabil.

Mereu am spus că: atunci când simți că te pierzi, trebuie să privești și să încerci să vorbești cu copilul din tine. Viziunea copiilor este unică, iar curajul copiilor este incomparabil și în orice moment poate reprezenta o lecție dură de viață și de sinceritate, mai ales pentru acei oameni care se plâng de toate nimicurile posibile și că nu le reușește nimic.
curajul-copiilor-jurnal-pentru-eaTotuși, trebuie să “adori” oamenii care mereu încearcă să se prindă cu un fir de ață de cei care sunt “pe val” în speranța că… doar-doar or prinde și ei o juma’ de val și-or simți puțin din spuma valurilor, din extazul clipei,…
Acești așa-ziși oameni, acești pseudo-temerari, sunt doar acei copii prea slabi de înger care au fugit de la orele de geografie și care astfel au ratat cea mai importantă lecție despre mare și ocean, și totodată despre viață: dacă nu prinzi fluxul, pierzi atunci când apare refluxul… pentru că fie ajungi în larg certându-te cu tot neamul lui Poseidon, fie rămâi pe țărm ca să conștientizezi dezastrul în care abia supraviețuiești ori ca să admiri peisajul în care alții trăiesc.
Acești pseudo-amatori de senzații tari, acești oameni-lipitori, sunt doar niște oameni slabi și niște chiulangii total ne-experimentați care persistă, din ignoranță, în acea prostie naivă care îi șade bine doar omului frumos și blând.
Acești oameni prea mici pentru lumea asta mare, au crescut degeaba, fără a se maturiza și fără a-și descoperi menirea în viață și pe Pământ, iar acum greșesc constant. Greșesc mult și deosebit de grav, căci nu realizează că de fapt ei aleargă prin viață, fugind de mare și de ocean, fugind de orice ar putea să îi facă să simtă că există și că au viață.
Ce simplu le-ar fi și câte ar mai învăța dacă ar privi înspre copii sau a lor copilărie, căci: Doamne!, ce frumoși sunt copiii în curajul, bucuria lor și inocența lor de a se avânta-nspre mare cu brațele deschise. Și cât de multe poți învăța despre viață și frumusețea clipei de la ei…

Alex.

Viața e prea scurtă.

Pentru că viața e prea scurtă pentru a o risipi și parcă zilele sunt mai frumoase atunci când încep sau se sfârșesc cu o poveste și un gând bun… vă spun o poveste aflată de la alții.

Un vapor a ancorat în Mexic, lângă un micuţ sat de pescari. Un turist, i-a complimentat pe pescari pentru calitatea produselor şi i-a întrebat cât timp le ia să prindă acei peşti.
– Nu foarte mult timp, au răspuns pescarii la unison.
– Dar de ce n-aţi mai stat, că să prindeţi mai mult peşte?
Pescarii i-au răspuns că micile cantităţi pe care le prind, sunt suficiente pentru nevoile lor şi ale familiilor lor.
viata-e-prea-scurta---jurnal,-pentru-ea– Şi ce faceţi în restul timpului? a întrebat turistul.
– Dormim până târziu, pescuim puţin, ne jucăm cu copiii şi ne facem siesta împreună cu soţiile noastre. Mai târziu, pe seară, mergem în sat, unde ne întâlnim cu prietenii, bem puţin, cantim la chitară câteva cântece şi tot aşa…. Avem o viaţă plină.
Turistul i-a întrerupt,
– Staţi puţin! Eu am absolvit Harvard-ul, am o diplomă în economie şi pot să vă ajut! Trebuie să pescuiţi mai mult timp în fiecare zi. În felul acesta, o să puteţi vinde peştele pe care îl prindeţi în plus. Cu veniturile suplimentare, veţi putea cumpăra o barcă mai mare.
– Şi după asta? au întrebat pescarii.
– Cu banii suplimentari pe care-i va aduce barcă, veţi putea cumpără o a două şi o a treia barcă şi tot aşa, până când veţi avea o întreagă flota. În loc să vindeţi peştele unui intermediar, veţi putea negocia direct cu marile fabrici de procesare, poate chiar să vă construiţi propria fabrică. Atunci veţi putea părăsi sătucul asta micuţ şi să vă mutaţi în Mexico City, Los Angeles, sau poate chiar la New York ! De acolo vă veţi putea conduce nouă întreprindere prosperă.
– Şi cam cât timp ne-ar lua asta? au întrebat pescarii.
– Douăzeci, poate chiar douăzeci şi cinci de ani. a replicat turistul.
– Şi după asta?
– După asta? Ei bine, prietene, asta-i momentul când devine cu adevărat interesant,” a răspuns zâmbind larg turistul. Când afacerea ta este cu adevărat uriaşă, poţi să începi să vinzi şi să cumperi active şi să faci milioane de dolari!
– Milioane? Serios? Şi după asta? au întrebat pescarii.
– După asta, veţi putea să vă retrageti din afaceri, să trăiţi într-un sătuc liniştit şi retras pe malul mării, să dormiţi târziu, să vă jucaţi cu copiii voştri, să vă faceţi siesta cu soţiile şi să vă petreceţi serile împreună cu prietenii distrandu-vă cum vreţi voi.
– Domnule, dar asta e exact ce facem acum. Care ar fi rostul să mai irosim încă douăzeci şi cinci de ani? au întrebat mexicanii.

Nu uitați:
Bucuriile trebuie trăite fiecare la timpul lor pentru că viața e prea scurtă pentru a o risipi.

Alex.

risc sau noroc?

[Pentru o citire relaxantă a textului vă recomand să dați play și să citiți în timp ce ascultați melodia.]

Oameni potriviți perfect sufletește. Locul perfect. Momentul perfect.
Ingredientele necesare acelui mix nebun din care ies cele mai impulsive decizii, cele mai frumoase cupluri, cele mai captivante și pline de viață povești.
Și Cupidon, mereu, pe undeva la mijloc… căci altfel viața ar fi prea tristă. Da.
te risti - jurnal, pentru eaÎn clipa în care o vezi îți spui că ești un om norocos, iar apoi te întrebi cum ai putea să o cucereşti, fără să te gândești la riscuri. Și răspunsul e simplu: fă-o să râdă! Vesel, cald şi mult. Fă-o să râdă cu ochii, prin suflet, cu fiecare gest şi mai ales prin tot ceea ce spune. Şi nu uita niciodată ce şansă fantastică îţi oferă râsul ei și câte ascunde! Da, acesta este momentul în care râsul pare mai degrabă un joc cu şanse egale: dacă o cucereşti făcând-o să râdă, şansa ca tu să fii cucerit de râsul ei este la fel de mare. Cum numeşti asta: risc sau noroc?

Acum, spune-mi: mai vrei să o faci să râdă? E un risc prea mare? E un noroc fantastic? Sau te sperie gândul că ritmul nebun al inimii ei ar putea umple mii de pagini de dragoste sau că în râsul ei se vor ascunde cele mai blânde strigăte de fericire şi cele mai liniştite cântece de dragoste?

Alex.- Dialog și-un colț de gând.

(postare publicată inițial pe Facebook, aici)