Tag Archive: iubire
Iubirea înseamnă pace.
Am șters și scris câteva rânduri de zeci de ori în ultimele minute.
Zâmbesc ștrengar și bucuros la faptul că ea face pauze din gândurile ei pentru a mă întreba ce fac de stau atât de cuminte. Îi spun că nu fac nimic și oftează întorcându-se la treaba ei.
Auzindu-mi răspunsul recunosc, par dement…iar răspunsul meu pare ireal, dar mă simt hipnotizat de felul brutal în care degetele ei, alteori fragile, transcriu acum, cu o viteză fantastică, o parte din povestea vieții ei. Zâmbesc și mă întreb ce fel de nervozitate determină acea viteză. Mă pierd.
Nu știu din ce motiv de fiecare dată când o aud astfel mă pierd undeva în lumea ei. Simt că o doare, iar fiecare suspin al ei îmi confirmă asta. Știu din experiență că nu este ușor să vorbești despre trecut și de aceea aleg să fiu tăcut, să îi acord spațiul necesar pentru a vărsa acea furtună, acel amalgam de emoții și mereu aștept cuminte momentul de după.
Pentru vocea ei cutremurător de blândă, pentru nevoia ei infantilă de iubire, pentru inocența cu care se retrage în lumea noastră, pentru fermitatea săruturilor cu care-mi promite sufletul, pentru …
Sunt iubit și iubesc mai mult și mai profund decât am făcut-o vreodată, iar după atâta timp încă îmi este foarte greu să vorbesc despre iubirea pe care o simt pentru ea: atât de intensă încât orice cuvânt îmi pare mărunt, superficial și mult prea des rostit. De aceea aleg liniștea: pentru că oricât de gălăgioase ar fi bătăile inimilor noastre, mereu ne vor aduce pace…
Alex.
Poezia și melodia de azi.
Seara de astăzi o închei cu poezia de mai jos, care eu cred că redă foarte bine unul dintre fiorii și o neliniște a iubirii.
(pentru a înțelege și mai bine ce vreau să zic, dați play la melodia de aici și apoi citiți poezia.)
Ce frumoasă e lumina
Când trece din ochii tăi în ochii mei
Străbate anii dintr-o singură privire
Lumea cu toate ale ei,
De-aici, din această întâmplare
A fiinţei tale în fiinţa mea
S-au descoperit anii-lumină
Şi dacă la început ei au măsurat distanţele
Astăzi, stă mărturie această dragoste
Ei măsoară sentimentele înălţătoare
Adevărate, puternice şi definitive
Aşadar, în acest poem pun o întrebare
Câţi ani lumină
Au loc într-o singură inimă?
(Ani-lumină – Marius Tucă)
Cărți de Marius Tucă găsiți aici.
Seară frumoasă, oameni faini!
Alex.
Ziua femeii = încă o scuză.
Ziua femeii este încă una dintre acele scuze și motive pe care noi, bărbații și chiar și femeile, le folosim ca să ne agităm și să ne dăm peste cap pentru a găsi cadourile perfecte, florile potrivite și în general pentru a fi mai mult decât perfecți pentru cele care ne încântă zi de zi cu prezența și cu blândețea sufletului lor: femeile din viața noastră, fie ele iubite, soții, mame, fiice, nașe, surori sau nepoate.
Așadar, pentru că astăzi este ziua voastră, ziua femeii, vă spun așa:
La mulți ani, tuturor femeilor de pe Pământ!
Să zâmbiți, să fiți frumoase și să nu uitați că voi sunteți motivul pentru atâtea minuni: fără voi, noi bărbații (și nu numai) am fi doar niste ființe triste călătoare haotic prin univers; fără voi nu am fi aflat niciodată ce este iubirea și nici nu ne-am fi descoperit jumătățile care ne întregesc perfect; fără voi existența noastră ar fi precară și fără voi împlinirea noastră nu poate avea loc…
Să ne trăiți, minunilor!
Vă pup pe toate, cu drag!
Alex.
P.S.: mai crede cineva că femeile trebuie sărbătorite mereu, nu doar într-o zi anume?
Mărturisesc: nu știu să iubesc altfel.
Pentru că nu știu să iubesc altfel… trebuie să știi, să îți mărturisesc ceva.
[play și citește]
Oamenii mereu m-au privit ciudat.
Poate pentru că mereu am fost “altfel” sau cum zic eu: contra curentului.
Am avut un singur moment în viață, care a durat prea mult, și în care am mers pe aceeași cărare pe care parcă înaintea mea a mers o turmă sălbatică. Am mers prin aceleași locuri prin care a mers cireada din jurul meu… și am greșit. Oamenii care încercau (vreau să cred că erau câțiva care încercau) să dirijeze ceea ce se întâmpla atunci cu mine și nu numai au fost… prea puțini, sau poate prea slabi, sau poate prea prinși în propriile probleme. Cred.
Prea puțini pentru a-mi arăta lucruri; acele lucruri pe care trebuie oamenii să le arate altora… pentru a nu greși. Prea prinși de propriile probleme pentru a-mi arăta că la un moment dat am ajuns să fug în cercuri a naiba de perfecte de acel curent, de aceea cireadă… tocmai pe urmele acelei cirezi. Prea slabi pentru a-mi explica că a fost un moment în care eu am deviat puțin de la linia aia, bună și dreaptă, opusă acelor cercuri de care fugeam.
Sau poate că nu mi-au vorbit suficient de tare ca vorbele lor să… mă lovească și să mă oprească cumva din fuga mea prostească în cercuri. Sau poate de vină am fost eu, pentru că nu am știut să le spun că mie de mic copil nu îmi place ca oamenii să vorbească tare, deoarece vorbele spuse tare, țipetele… mereu le simt ca pe niște pietre.
Poate tocmai de aceea acum, uneori am tendința enervant de excesivă să vorbesc în șoaptă… chiar dacă uneori sunt șoapte în patru colțuri, cu multiplu înțeles și totodată par fără de sens pentru cei care nu știu cum să le asculte.
Ca să fiu sincer, este obositor să fug. Mai ales atunci când simt și oarecum realizez că fug în cercuri, cercuri perfecte, obositor de perfecte, și pe care nu știu cum să le sparg sau rup uneori.
E ciudat că tu… tu îți dai seama de mine mereu. E ciudat de bine, dar pe mine, mă sperie să mi se zică de… acel eu. E ceva nou. Nimeni nu mi-a zis până la tine.
Nimeni nu a încercat să mă oprească. Nimeni nu a încercat să mă ajute să corectez acele mici aspecte care mă supără. Nimeni nu a încercat să mă ajute cu ceva. Nimeni nu a încercat nimic cu privire la mine, până la tine. Nimenu nu a vrut să mă ajute. Nimeni.
Toți s-au mulțumit să vadă, să privească și să judece fără drept de apel și fără cea mai mică intenție de a îndrepta ceva… cum eu…. fără să îmi doresc și luptând cu propriul suflet și propriile-mi gânduri… mă distrug și îmi zdrobesc întreaga ființă.
Acel eu mă sperie pentru că îmi aduce aminte de… de cineva apropiat mie, de când eram mic, de lucruri pe care eu mereu le-am evitat și am ferit pe toți cei din jur de ele. Acel eu… nu îmi face bine și nu știu cum să îți spun: cred că acel eu… e demonul meu… cu mult prea multe fețe.
Și mă doare. Mă doare.
Mă doare căci până la tine nimeni nu a încercat să îmi controleze demonul și să fie liniștea mea.
Îți mulțumesc pentru că mă privești și îmi vorbești mereu în același fel ciudat și unic care îmi pune liniște în suflet, în gânduri.
Alex.
Magia din Ajunul Crăciunului.
[Pentru o citire mai relaxantă a textului apăsaţi play la melodie şi apoi citiţi mai departe.]
E Ajunul Crăciunului şi zâmbesc vesel.
Privesc în jurul meu şi îmi dau seama că există magie în întreaga lume! E o perioadă magică în care oamenii sunt mai calzi şi mai buni, se îmbrăţişează şi se iartă, îşi pun dorinţe şi împlinesc vise, dăruiesc şi primesc cadouri, dau telefoane şi mai ales, scriu scrisori. Moşului şi nu numai.
Ajunul Crăciunului este una dintre acele perioade din an în care mă mulţumesc cu puţin…
Să mă ţii în braţe și să te ţin în braţe, iar astfel să uităm împreună de frig. Să avem colinde dragi puse pe repeat şi să ne izolăm de întreaga lume. Să împodobim bradul cu foarte multă dragoste, nu doar cu beteală banală şi globuleţe mici. Să te privesc cum te bucuri de tot şi să te sărut dulce pe frunte. Să zâmbesc atunci când nu poţi alege între fresh de portocale şi ciocolată caldă, şi totuşi să ţi le prepar pe ambele. Să te răsfăţ cu ciocolată albă şi iubire; când deodată, când pe rând. Să îţi încălzesc sufletul, de drag, cu dragoste.
Mi-ar plăcea ca întreaga lume să îşi dea seama constant şi la momentul potrivit de toate aceste lucruri mărunte care, din păcate, smulg zâmbete abia de sărbători sau doar atunci când sunt înşiruite într-o ordine menită să atragă atenţia.
Există magie în îmbrăţişări, în gânduri, în dorinţe, în fapte, în vise, în colinde, în scrisori, în zâmbete, în iubire… în orice gest şi orice sentiment. Există magie în fiecare şi în întreaga lume!
Şi toată magia şi perioada magică începe în Ajunul Crăciunului aşa: Crăciun fericit!
Alex.
(postare publicată iniţial pe Facebook aici.)
Dragă moş Crăciun,
Dragă moş Crăciun,
Niciodată nu ştiu dacă e prea devreme sau prea târziu ca să îţi scriu scrisoare. Nici nu ştiu dacă să mai cred în tine sau nu. Cred că ţi-ai dat seama deja că pentru mine eşti un mister, la fel ca şi Doamne-Doamne: nu te-a văzut nimeni niciodată, aduci bucurii doar oamenilor buni şi uneori pari că uiţi de cei răi. Deseori când mă gândesc la asta cred că tu şi Doamne-Doamne sunteţi ceva neamuri pentru că sunteţi la fel în privinţa asta. Dar nu asta e important acum.
Aşadar, moş Crăciun, nu ştiu precis dacă mai cred în toată magia ta, nu ştiu nici dacă e corect sau normal ceea ce îţi scriu, dar sper că tu ştii deja că mereu sunt sincer cu tine aşa cum am fost mereu… şi mă rog ca sinceritatea mea să nu te supere.
Dorinţa mea de anul acesta e un pic diferită faţă de cea din ultimii ani…
Moş Crăciun, tu ştii deja că eu nu îmi doresc cadouri scumpe, ci doar preţioase… din suflet, de suflet, pentru suflet… Ca de obicei, îmi doresc un Crăciun altfel şi plin de iubire!
Şi îmi mai doresc ceva anul acesta: zăpadă, multă zăpadă şi să ningă mult şi frumos pentru că m-a învăţat cineva, tare drag mie, că fulgii sunt pupici de la Doamne-Doamne şi de la oamenii plecaţi în Cer.
Şi, ca de obicei, îmi doresc asta pentru întreaga lume, chiar şi pentru oamenii răi (poate devin mai buni!).
Te rog, te rog din suflet, fă-mi pe plac anul acesta! Promit că am să fiu şi mai cuminte!
Cu drag, Alex.
P.S.: moş Crăciun, eu cred că tu ne asculţi mereu dorinţele. Cred că noi ne dăm seama că de fapt tu le îndeplineşti mereu dar nu tocmai în modul în care ne aşteptăm sau sperăm noi…
(postare publicată iniţial pe Facebook aici)
risc sau noroc?
[Pentru o citire relaxantă a textului vă recomand să dați play și să citiți în timp ce ascultați melodia.]
Oameni potriviți perfect sufletește. Locul perfect. Momentul perfect.
Ingredientele necesare acelui mix nebun din care ies cele mai impulsive decizii, cele mai frumoase cupluri, cele mai captivante și pline de viață povești.
Și Cupidon, mereu, pe undeva la mijloc… căci altfel viața ar fi prea tristă. Da.
În clipa în care o vezi îți spui că ești un om norocos, iar apoi te întrebi cum ai putea să o cucereşti, fără să te gândești la riscuri. Și răspunsul e simplu: fă-o să râdă! Vesel, cald şi mult. Fă-o să râdă cu ochii, prin suflet, cu fiecare gest şi mai ales prin tot ceea ce spune. Şi nu uita niciodată ce şansă fantastică îţi oferă râsul ei și câte ascunde! Da, acesta este momentul în care râsul pare mai degrabă un joc cu şanse egale: dacă o cucereşti făcând-o să râdă, şansa ca tu să fii cucerit de râsul ei este la fel de mare. Cum numeşti asta: risc sau noroc?
Acum, spune-mi: mai vrei să o faci să râdă? E un risc prea mare? E un noroc fantastic? Sau te sperie gândul că ritmul nebun al inimii ei ar putea umple mii de pagini de dragoste sau că în râsul ei se vor ascunde cele mai blânde strigăte de fericire şi cele mai liniştite cântece de dragoste?
Alex.- Dialog și-un colț de gând.
(postare publicată inițial pe Facebook, aici)