Tag Archive: batranete

Amarul și singurătatea bătrâneții

Astăzi am gustat puțin din amarul și singurătatea bătrâneții, deoarece am fost martorul unei întâmplări mai nefericite și care m-a întristat foarte mult.
O femeie în vârstă, a căzut pe burtă, cu tot cu căruțul de cumpărături, undeva în apropierea unei stații de autobuz. A căzut destul de rău și s-a ales cu câteva urme urâte pe mâini, picioare și în mod deosebit pe față. Dacă nu eram lângă ea în secunda doi, mai cădea o dată, pentru că în vitejia ei de a se ridica repede nu a conștientizat că era amețită de la prima căzătură.
amarul-si-singuratatea-batranetii-jurnal-pentru-ea“Mi s-au blegit picioarele. Știți, merg mai rău de un picior că sunt bolnavă de…” – Așa mi-a zis doamna, parcă bucurându-se că am ajuns lângă ea atât de repede și că nu a căzut din nou.
Am rezemat-o și am dus-o pe o bancă, iar apoi m-am uitat în jur. Cu excepția unei doamne, care s-a oferit să cheme ambulanța, restul erau indiferenți. Un număr de aproximativ 20 de persoane, de toate vârstele: unii erau cu nasul în telefon, alții vorbeau la telefon, alții asistau cu privirea, iar cei mai mulți se făceau că nu văd.
Toată scena a durat cam 30 de minute. Atât mi-a trebuit ca să merg să iau din mașină o apă, servețele și trusa de prim-ajutor ca să îi curăț juliturile și să îi opresc sângerările. În tot acest timp am încercat să o liniștesc, să aflu mai multe despre starea ei de sănătate, să o fac să nu mai plângă, să o conving că nu s-a făcut de rușine și să realizeze că ar trebui să se bucure că nu a pățit nimic mai grav, dar mai ales să o fac să conștientizeze că a trecut prin lucruri mult mai grave, iar ceea ce se întâmplase era doar un fleac și că e mai multă spaimă decât orice altceva.
Au fost niște minute lungi și îmi este greu să redau discuția sau să explic senzația care m-a încercat pe tot parcursul acelor minute. Pot spune doar că m-a înspăimântat indiferența oamenilor. Mă îngrozesc chiar și acum amintindu-mi de liniștea și calmul cu care fiecare și-a văzut mai departe de treabă.
Și știți de ce?
Să ne uităm la prezent: avem părinți, frați, surori, unchi, mătuși, copii – oameni dragi. Puteau fi ei acolo, întinși pe jos, cu răni, cu lacrimi în ochi, chinuindu-se să se justifice pentru o moleșeală la peste 35 de grade celsius și o căzătură prostească.
Și să dăm pe repede înainte câțiva ani: vom ajunge și noi la vârsta aceea, în care orice grad în plus sau minus va fi un chin, în care orice pas ni se va părea un kilometru și în care orice întâmplare mai nefericită ne va face să ne rușinăm și să ne auto-mustrăm.
Sună dur și apocaliptic când pui problema așa, dar asta ne așteaptă pe mare parte dintre noi, dacă nu schimbăm ceva în lume sau măcar la cei cu care interacționăm sau care ne înconjoară.
Nu mai fiți indiferenți la ceea ce se întâmplă în jurul vostru sau la persoanele care au nevoie urgentă de ajutor. Opriți-vă din alergătura zilnică pentru a verifica măcar că totul e în regula, căci nu aveți nevoie de motive pentru a ajuta pe cineva, oricine. Și, măcar ocazional, puneți mâna pe telefon și dați un telefon acasă sau celor dragi, oriunde ar fi ei. Rupeți-vă 10 minute ca să vă interesați de soarta persoanei de la celălalt capăt al firului. Măcar acum cât încă mai puteți, cât încă mai răspunde cineva la telefon.
Nu pierdeți nimic, ci aveți doar de câștigat. Mai puține regrete, mai multe sfaturi de viață și amintiri prețioase, de care să vă agățați în vremurile grele, când v-ar prinde bine o vorbă bună și nu va avea cine să v-o ofere…
Și țineți minte: singurătatea și amărăciunea bătrâneții vin nu doar din prea mult orgoliu și bun simț al celor mai în vârstă, ci și din prea multă independență emoțională falsă a celor care îi înconjoară.
Să aveți zile bune și oameni aproape!

Alex.