Latest Posts

Nesimțire. ON? OFF?

nesimtire - jurnal pentru ea
Nu știu ce părere aveți voi despre tot ceea ce se întâmplă în jur dar eu unul m-am săturat. M-am săturat de nesimțire și de nesimțiți. Și cu toate acestea am să mă abţin de la a reproduce fraze şi de la a trasa foarte punctual aspectele despre care voi vorbi, succint, în cele ce urmează. Sunt atât de multe de spus şi sper doar că modul în care am să pun problema, pentru că este o problemă, va trezi conştiinţa adânc adormită a unora.

Dacă aş fi un nesimţit… aş scrie până mâine tot ceea ce am pe suflet şi nici măcar o nevoie fizică umană, fie ea primară sau nu, nu m-ar putea opri din scris. Nu m-aş opri din scris nici măcar dacă ar arde blocul sau cineva m-ar ruga cu Cerul și Pământul să îi ofer o cană cu apă. Dacă aş fi nesimţit.
Dacă aş fi un prost, nu m-ar deranja absolut deloc faptul că unii rânjesc cu încântare pseudo-imaginii proprii pe care o studiază atent cu orele în oglinda din baie în încercarea de a-şi ridica nivelul stimei de sine. Ba mai mult, aş încuraja acest tip de comportament fără nici o jenă folosind un limbaj piți-cocalăresc, strict pentru a mă face complet înţeles. Dacă aş fi prost.
Dacă aş fi un neica-nimeni, aş privi cu indignare şi invidie, la modul în care alţii ştiu cum să procedeze cu toate şi să se descurce cu tot ceea ce se confruntă, purtandu-se după nevoie atât ca o salcie cât şi ca un nuc. Şi nu aş face asta oricum, ci purtându-mi cu mândrie morcovul înfipt până în străfundul inimii. Dacă aş fi neica-nimeni.
Dacă aş fi o oaie, nu m-ar deranja cu absolut deloc mentalitatea anostă de turmă şi nici instigările la agramatism şi trivialităţi, susţinute şi propagate atât de frenetic de unele fiinţe bipede care în anumite momente denotă o inteligenţă emoţională şi cognitivă extrem de deficitară. Da, aş putea să pretind cu lejeritate că nu mă deranjează toate aceste lucruri. Dacă aş fi oaie.
Dacă aş fi un ipocrit, aş nega cu vehemenţă faptul că există persoane a căror simplă prezenţă poate inspira senzaţia de vomă sau alte lucruri din aceeaşi sferă şi desigur, aş nega până în pânzele albe că nu simt o nevoie animalică de a-i pocni, măcar din când în când. Şi pe cuvânt că aceea pocnitură ar avea substrat fin de intenţie bună. Dacă aş fi ipocrit.

Da, după cum se vede mai sus, şi eu ştiu să înjur. Elegant şi cu multă plăcere. Mereu la lumina zilei şi neferind privirea celor despre care vorbesc. Mi se pare mai corect astfel. Chestiile pe la spate sau pe ascuns mi se par infantilisme de prost gust. Sau cel puțin așa consider eu.
Nu sunt nici nesimţit, nici prost, nici neica-nimeni, nici oaie, nici ipocrit. Sunt doar un om, scârbit de mizeria, mitocănia și răutatea pe care unii oameni simt nevoia să o împrăştie în jurul lor, pe internet şi nu numai, cu o vorbă sau cu un gest şi care apoi arată cu degetul și urlă în şoapte pe la colţuri, precum copii mici speriaţi de bau-bau, că cineva i-a supărat stricându-le castelul de nisip.
Nu mai arătați cu degetul spre alții, înainte de a privi în propria ogradă! Maturizaţi-vă frumos! Comportaţi-vă responsabil și ireproșabil! Respectaţi-i pe cei din jur şi părerile lor! Fiţi decenţi! Fiţi oameni!
Schimbarea începe cu gesturi atât de mici, precum acestea!

Alex.

Postare publicată inițial pe 13 iunie 2013, aici.

Începi să îţi numeri prietenii pe degete.

[play la melodie și citește]

Cam aşa e după o vârstă: oricât de dur, sociabil sau de succes ai fi, începi să îţi numeri prietenii pe degete. Nu pentru că ai spune “am o problemă” şi ei ar da bir cu fugiţii, ci pentru că aşa e viaţa. Îţi răpeşte oameni dragi din când în când, în cele mai stupide moduri şi inoportune momente.
Unii se duc de prea grăbiţi, alţii din neatenţie, câţiva din inconştienţă, prea mulţi din neputinţă, dar mereu toţi se duc fără să vrea şi fără să fie pregătiţi. Nu zic nu, sunt şi excepţii, dar sunt şi sper să fie tot mai puţini cei care sunt pregătiţi şi care păşesc ferm şi cu mult egoism pe acest drum.

Cam aşa se întâmplă lucrurile în viaţă: oamenii dispar, rămâne şocul şi probabil, după un timp, se aşterne praful, scade intensitatea durerii, apare un dor mărunt, numeri amintirile și zâmbești.
Cel puţin, vreau să cred că aşa funcţionează situaţiile astea pentru majoritatea oamenilor; nu de alta, dar e un chin să nu uiţi… şi de la un punct începe să devină înspăimântător, înfricoșător și insuportabil să realizezi că rând pe rând, la masa la care cândva stăteai de vorbă cu prietenii rămân tot mai multe scaune goale. Și nu mai socot cât şi cum doare ca în fiecare an să mai adaugi o zi neagră în calendar…
Eu anul asta am ajuns la 15.

15 oameni dragi şi buni, cu familii și o întreagă viață înainte. 15 oameni cu zeci de vise. 15 persoane de suflet care mereu aveau o vorbă bună. 15 prieteni mereu cu zâmbetul pe buze… și care mereu vor trăi în sufletul meu. Oameni care cu siguranţă sunt într-un loc mai bun şi cu care sper să mă revăd cândva, cumva.

Vă rog ceva: căutaţi să oferiţi mereu doar amintiri fantastice şi de neuitat, dar mai ales să însemnaţi frumos în sufletele tuturor celor dragi! Nu ştiţi niciodată când se termină firul… iar în acele momente grele, de început de dor și disperare, acele amintiri contează extraordinar de mult.

Între timp, bucurați-vă de viață și de tot ce vă oferă!

Alex.

Amarul și singurătatea bătrâneții

Astăzi am gustat puțin din amarul și singurătatea bătrâneții, deoarece am fost martorul unei întâmplări mai nefericite și care m-a întristat foarte mult.
O femeie în vârstă, a căzut pe burtă, cu tot cu căruțul de cumpărături, undeva în apropierea unei stații de autobuz. A căzut destul de rău și s-a ales cu câteva urme urâte pe mâini, picioare și în mod deosebit pe față. Dacă nu eram lângă ea în secunda doi, mai cădea o dată, pentru că în vitejia ei de a se ridica repede nu a conștientizat că era amețită de la prima căzătură.
amarul-si-singuratatea-batranetii-jurnal-pentru-ea“Mi s-au blegit picioarele. Știți, merg mai rău de un picior că sunt bolnavă de…” – Așa mi-a zis doamna, parcă bucurându-se că am ajuns lângă ea atât de repede și că nu a căzut din nou.
Am rezemat-o și am dus-o pe o bancă, iar apoi m-am uitat în jur. Cu excepția unei doamne, care s-a oferit să cheme ambulanța, restul erau indiferenți. Un număr de aproximativ 20 de persoane, de toate vârstele: unii erau cu nasul în telefon, alții vorbeau la telefon, alții asistau cu privirea, iar cei mai mulți se făceau că nu văd.
Toată scena a durat cam 30 de minute. Atât mi-a trebuit ca să merg să iau din mașină o apă, servețele și trusa de prim-ajutor ca să îi curăț juliturile și să îi opresc sângerările. În tot acest timp am încercat să o liniștesc, să aflu mai multe despre starea ei de sănătate, să o fac să nu mai plângă, să o conving că nu s-a făcut de rușine și să realizeze că ar trebui să se bucure că nu a pățit nimic mai grav, dar mai ales să o fac să conștientizeze că a trecut prin lucruri mult mai grave, iar ceea ce se întâmplase era doar un fleac și că e mai multă spaimă decât orice altceva.
Au fost niște minute lungi și îmi este greu să redau discuția sau să explic senzația care m-a încercat pe tot parcursul acelor minute. Pot spune doar că m-a înspăimântat indiferența oamenilor. Mă îngrozesc chiar și acum amintindu-mi de liniștea și calmul cu care fiecare și-a văzut mai departe de treabă.
Și știți de ce?
Să ne uităm la prezent: avem părinți, frați, surori, unchi, mătuși, copii – oameni dragi. Puteau fi ei acolo, întinși pe jos, cu răni, cu lacrimi în ochi, chinuindu-se să se justifice pentru o moleșeală la peste 35 de grade celsius și o căzătură prostească.
Și să dăm pe repede înainte câțiva ani: vom ajunge și noi la vârsta aceea, în care orice grad în plus sau minus va fi un chin, în care orice pas ni se va părea un kilometru și în care orice întâmplare mai nefericită ne va face să ne rușinăm și să ne auto-mustrăm.
Sună dur și apocaliptic când pui problema așa, dar asta ne așteaptă pe mare parte dintre noi, dacă nu schimbăm ceva în lume sau măcar la cei cu care interacționăm sau care ne înconjoară.
Nu mai fiți indiferenți la ceea ce se întâmplă în jurul vostru sau la persoanele care au nevoie urgentă de ajutor. Opriți-vă din alergătura zilnică pentru a verifica măcar că totul e în regula, căci nu aveți nevoie de motive pentru a ajuta pe cineva, oricine. Și, măcar ocazional, puneți mâna pe telefon și dați un telefon acasă sau celor dragi, oriunde ar fi ei. Rupeți-vă 10 minute ca să vă interesați de soarta persoanei de la celălalt capăt al firului. Măcar acum cât încă mai puteți, cât încă mai răspunde cineva la telefon.
Nu pierdeți nimic, ci aveți doar de câștigat. Mai puține regrete, mai multe sfaturi de viață și amintiri prețioase, de care să vă agățați în vremurile grele, când v-ar prinde bine o vorbă bună și nu va avea cine să v-o ofere…
Și țineți minte: singurătatea și amărăciunea bătrâneții vin nu doar din prea mult orgoliu și bun simț al celor mai în vârstă, ci și din prea multă independență emoțională falsă a celor care îi înconjoară.
Să aveți zile bune și oameni aproape!

Alex.

Curajul copiilor este incomparabil.

Mereu am spus că: atunci când simți că te pierzi, trebuie să privești și să încerci să vorbești cu copilul din tine. Viziunea copiilor este unică, iar curajul copiilor este incomparabil și în orice moment poate reprezenta o lecție dură de viață și de sinceritate, mai ales pentru acei oameni care se plâng de toate nimicurile posibile și că nu le reușește nimic.
curajul-copiilor-jurnal-pentru-eaTotuși, trebuie să “adori” oamenii care mereu încearcă să se prindă cu un fir de ață de cei care sunt “pe val” în speranța că… doar-doar or prinde și ei o juma’ de val și-or simți puțin din spuma valurilor, din extazul clipei,…
Acești așa-ziși oameni, acești pseudo-temerari, sunt doar acei copii prea slabi de înger care au fugit de la orele de geografie și care astfel au ratat cea mai importantă lecție despre mare și ocean, și totodată despre viață: dacă nu prinzi fluxul, pierzi atunci când apare refluxul… pentru că fie ajungi în larg certându-te cu tot neamul lui Poseidon, fie rămâi pe țărm ca să conștientizezi dezastrul în care abia supraviețuiești ori ca să admiri peisajul în care alții trăiesc.
Acești pseudo-amatori de senzații tari, acești oameni-lipitori, sunt doar niște oameni slabi și niște chiulangii total ne-experimentați care persistă, din ignoranță, în acea prostie naivă care îi șade bine doar omului frumos și blând.
Acești oameni prea mici pentru lumea asta mare, au crescut degeaba, fără a se maturiza și fără a-și descoperi menirea în viață și pe Pământ, iar acum greșesc constant. Greșesc mult și deosebit de grav, căci nu realizează că de fapt ei aleargă prin viață, fugind de mare și de ocean, fugind de orice ar putea să îi facă să simtă că există și că au viață.
Ce simplu le-ar fi și câte ar mai învăța dacă ar privi înspre copii sau a lor copilărie, căci: Doamne!, ce frumoși sunt copiii în curajul, bucuria lor și inocența lor de a se avânta-nspre mare cu brațele deschise. Și cât de multe poți învăța despre viață și frumusețea clipei de la ei…

Alex.

10 milioane de comenzi online!

banner-emag
După 14 ani de la lansare, eMag a ajuns la 10 milioane de comenzi online.
Îi ştiu încă de la început şi încă nu îmi vine să cred cât au crescut (acum au și secțiune de fashion, sport, home-deco sau supermarket, și s-au extins şi în Ungaria şi Bulgaria). Dar să nu facem acum istorie, ci haide să vă dau o veste bună-bună de tot despre ei și ce urmează să organizeze aceștia.
Pentru că au ajuns la această cifră impresionantă, au decis să sărbătorească cu stil. Adică, mai pe româneşte, vor avea reduceri de până la 50% la foarte multe produse, iar fiecare comandă vă va aduce un anumit număr de şanse la a câştiga un BMW Z4. Iar BMW Z4 este o maşină frumoasă foc…
Practic și pe scurt, fiecare comandă online făcută pe eMag în perioada 19 mai – 25 mai vă înscrie automat în cursa pentru BMW Z4, iar fiecare 100 de lei cheltuiţi vă aduc o șansă în plus la tragerea la sorţi pentru maşină.
Şi să nu uităm: nu e o mașină oarecare, ci o decapotabilă BMW Z4. Aici, pe emag.ro, găsiţi toate detaliile!
Așadar, vă recomand cu încredere să profitați de promoția care începe de mâine.
Alex.

Un exemplu de aşa nu.

În cele ce urmează am să vă prezint un exemplu de aşa nu… sau mai bine zis: cum să nu cânţi muzică populară românească în engleză. Dar, să o iau de la început, ca să înţelegeţi cu toţii despre ce e vorba.
Cum mă învârteam ca un tembel pe internet zilele trecute am dat peste acest domn… care încearcă să cânte. Iniţial am crezut că tipul este un străin care, de atâta iubire pentru ţara asta frumoasă şi cultura noastră bogată, s-a decis să ne facă muzica populară cunoscută şi altor străini. Recunosc, m-am uitat uimit pentru că desluşeam câteva cuvinte în engleză şi încercam să înţeleg care e cea de-a doua limbă. La refren m-am lămurit repede. E român. Un român care cântă într-o engleză foarte proastă.

Asta este melodia cu pricina, peste care am dat şi pe care v-am arătat-o şi vouă pe Facebook:

Iar pentru că unii dintre voi aţi spus că e parodie, am zis să caut mai multe informaţii, doar-doar se dovedeşte că aveţi dreptate şi filmuleţul e o parodie foarte bine realizată. Şi ce am aflat m-a oripilat.
Oricât de trist ar fi, ceea ce aţi văzut este pe bune şi este doar una dintre tentativele omului de a cânta o melodie populară românească în engleză. Grav şi sinistru este că omuleţul cântă chiar şi în română. La fel de ca o trompetă… şi face asta de aproape un an de zile.

Asta este o altă melodie în limba engleză:

Iar asta e o melodie în limba română:

Ei, după o asemenea audiţie am decis să caut şi mai multe informaţii despre omuleţ. Şi, aşa am ajuns la nişte filmuleţe din care reiese că are probleme… diverse. [din motive de bun simţ faţă de voi şi din milă faţă de el, nu am să vi le arăt] Tot ce mai pot să spun este că îi blamez pe cei din jurul lui, pe apropiaţii lui şi pe cei care îl susţin în ceea ce face, pentru că nu caută să îl ajute, chiar şi cu forţa dacă nu se poate de vorbă bună. Nu de alta, dar se pare că omul în sine reprezintă o problemă pe două picioare pentru orice persoană ajunge în preajma lui… iar şi mai grav este că el nu vede nimic rău în ceea ce a făcut, face sau va face.

Desigur, filmuleţele şi felul în care cântă sunt de tot râsul şi de toată comedia, dar problemele lui… nu sunt de ignorat… iar ceea ce aţi văzut reprezintă un exemplu de aşa nu.

Ideea este: oameni buni, dacă cunoaşteţi persoane cu probleme mentale căutaţi să faceţi tot posibilul ca aceste persoane să ajungă sub supraveghere medicală. Este important atât pentru dezvoltarea lor ca indivizi independenţi, cât şi pentru cei din jurul lor.

Să auzim de bine!
Alex.

A se nota:
Nu am nimic cu nimeni, indiferent de culoarea pielii, orientarea sexuală sau religia acestuia. Ba chiar apreciez şi caut să susţin oamenii care chiar se străduie să reuşească într-un anumit domeniu sau să reuşească un ceva acolo, care ar aduce zâmbete pe chipul multor oameni. Dar trebuie să fim realişti şi să vedem şi să înţelegem diferenţa dintre ridicol şi acceptabil. Iar manifestările de acest gen le consider o blasfemie la adresa religiei, a culturii şi limbii româneşti.

Ziua femeii = încă o scuză.

Ziua femeii este încă una dintre acele scuze și motive pe care noi, bărbații și chiar și femeile, le folosim ca să ne agităm și să ne dăm peste cap pentru a găsi cadourile perfecte, florile potrivite și în general pentru a fi mai mult decât perfecți pentru cele care ne încântă zi de zi cu prezența și cu blândețea sufletului lor: femeile din viața noastră, fie ele iubite, soții, mame, fiice, nașe, surori sau nepoate.
Așadar, pentru că astăzi este ziua voastră, ziua femeii, vă spun așa:

ziua femeii-jurnal pentru eaLa mulți ani, tuturor femeilor de pe Pământ!
Să zâmbiți, să fiți frumoase și să nu uitați că voi sunteți motivul pentru atâtea minuni: fără voi, noi bărbații (și nu numai) am fi doar niste ființe triste călătoare haotic prin univers; fără voi nu am fi aflat niciodată ce este iubirea și nici nu ne-am fi descoperit jumătățile care ne întregesc perfect; fără voi existența noastră ar fi precară și fără voi împlinirea noastră nu poate avea loc…
Să ne trăiți, minunilor!

Vă pup pe toate, cu drag!
Alex.

P.S.: mai crede cineva că femeile trebuie sărbătorite mereu, nu doar într-o zi anume?

Conștientizare

Conştientizare = acţiunea de a deveni conştient de scopul, de necesitatea şi utilitatea unei activităţi.
Şi totodată cel mai important lucru care lipseşte umanităţii.

constientizare-jurnal,pentru ea

În jurul nostru există dezastre. Se întâmplă în fiecare clipă. În fiecare secundă. 24 / 7.
Nu am să va înşir statistici morbide şi care ar întoarce chiar și cel mai rezistent stomac pe dos încă din primele rânduri. Nici nu am să vă spun că trăim într-o ţară în care există mai multe biserici decât şcoli şi spitale la un loc; nu am să vă spun nici câți oameni mor în fiecare zi din cauza accidentelor rutiere; nici că sunt maternități care arată mai groaznic decât toaletele publice din zone rău famate sau că există spitale mai înspăimântătoare decât cavourile.
Nu am să fac asta pentru că din punctul meu de vedere statisticile astea sumbre nu ar trebui să existe, iar de aceea vreau să nu conteze. Dar vă voi spune atât: România este pe locul 1 în prea multe statistici îngrozitoare. Şi ştiu că lucrul acesta se poate schimba.
Singurul lucru care trebuie să conteze este că fiecare are puterea de a schimba câte ceva, chiar dacă schimbarea se face cu paşi mici.

Cum?
În primul rând puteţi redirecţiona cei 2% din impozit spre organizaţii care chiar au nevoie de ei şi care, cu siguranţă i-ar folosi înspre folosul tuturor.
Recomandările mele sunt: Salvaţi copii România, HOSPICE ‘Casa Speranţei’, Asociaţia “Salvează o inimă”, Fundaţia pentru SMURD, Asociaţia Habitat for Humanity România, Fundaţia eMag, Fight For Life, Asociația Umanitară “Dreptul la viață” Huedin.
În al doilea rând, dacă doriţi şi aveţi posibilitatea, vă puteţi implica în diferite campanii de genul Un gest pentru o viaţă, Fundaţia eMag.
În al treilea rând, nu mai încurajați escrocii și evaziunea fiscală: cereți bon fiscal, mereu; nu mai lucrați pe sistemul salariu pe card și diferența în plic; vă dăm bonuri, dar le impozităm; etc.

De ce vă spun toate astea?
Pentru că zilele trecute am aflat că multă lume nici măcar nu ştie de toate aceste lucruri. Pentru că nu îmi place să aştept (degeaba!) ca lucrurile de acest fel să se întâmple de la sine. Pentru că m-am săturat să văd oameni indiferenţi şi lipsiţi de iniţiativă. Pentru că niciodată nu am încetat şi nu voi înceta să sper că lumea se poate schimba în bine.

Pentru că îmi doresc ca tot mai multă lume să se implice în a schimba ceea ce se întâmplă în jurul lor.
Pentru că primul pas spre libertate și o lume mai sănătoasă se numește conştientizare.

Și nu uitați: mereu pare imposibil până se întâmplă.

Alex.

Mărturisesc: nu știu să iubesc altfel.

Pentru că nu știu să iubesc altfel… trebuie să știi, să îți mărturisesc ceva.
[play și citește]

Oamenii mereu m-au privit ciudat.
Poate pentru că mereu am fost “altfel” sau cum zic eu: contra curentului.
Am avut un singur moment în viață, care a durat prea mult, și în care am mers pe aceeași cărare pe care parcă înaintea mea a mers o turmă sălbatică. Am mers prin aceleași locuri prin care a mers cireada din jurul meu… și am greșit. Oamenii care încercau (vreau să cred că erau câțiva care încercau) să dirijeze ceea ce se întâmpla atunci cu mine și nu numai au fost… prea puțini, sau poate prea slabi, sau poate prea prinși în propriile probleme. Cred.
Prea puțini pentru a-mi arăta lucruri; acele lucruri pe care trebuie oamenii să le arate altora… pentru a nu greși. Prea prinși de propriile probleme pentru a-mi arăta că la un moment dat am ajuns să fug în cercuri a naiba de perfecte de acel curent, de aceea cireadă… tocmai pe urmele acelei cirezi. Prea slabi pentru a-mi explica că a fost un moment în care eu am deviat puțin de la linia aia, bună și dreaptă, opusă acelor cercuri de care fugeam.

Sau poate că nu mi-au vorbit suficient de tare ca vorbele lor să… mă lovească și să mă oprească cumva din fuga mea prostească în cercuri. Sau poate de vină am fost eu, pentru că nu am știut să le spun că mie de mic copil nu îmi place ca oamenii să vorbească tare, deoarece vorbele spuse tare, țipetele… mereu le simt ca pe niște pietre.

Poate tocmai de aceea acum, uneori am tendința enervant de excesivă să vorbesc în șoaptă… chiar dacă uneori sunt șoapte în patru colțuri, cu multiplu înțeles și totodată par fără de sens pentru cei care nu știu cum să le asculte.
Ca să fiu sincer, este obositor să fug. Mai ales atunci când simt și oarecum realizez că fug în cercuri, cercuri perfecte, obositor de perfecte, și pe care nu știu cum să le sparg sau rup uneori.
E ciudat că tu… tu îți dai seama de mine mereu. E ciudat de bine, dar pe mine, mă sperie să mi se zică de… acel eu. E ceva nou. Nimeni nu mi-a zis până la tine.
Nimeni nu a încercat să mă oprească. Nimeni nu a încercat să mă ajute să corectez acele mici aspecte care mă supără. Nimeni nu a încercat să mă ajute cu ceva. Nimeni nu a încercat nimic cu privire la mine, până la tine. Nimenu nu a vrut să mă ajute. Nimeni.
Toți s-au mulțumit să vadă, să privească și să judece fără drept de apel și fără cea mai mică intenție de a îndrepta ceva… cum eu…. fără să îmi doresc și luptând cu propriul suflet și propriile-mi gânduri… mă distrug și îmi zdrobesc întreaga ființă.
Acel eu mă sperie pentru că îmi aduce aminte de… de cineva apropiat mie, de când eram mic, de lucruri pe care eu mereu le-am evitat și am ferit pe toți cei din jur de ele. Acel eu… nu îmi face bine și nu știu cum să îți spun: cred că acel eu… e demonul meu… cu mult prea multe fețe.
Și mă doare. Mă doare.
Mă doare căci până la tine nimeni nu a încercat să îmi controleze demonul și să fie liniștea mea.

Îți mulțumesc pentru că mă privești și îmi vorbești mereu în același fel ciudat și unic care îmi pune liniște în suflet, în gânduri.

Alex.

Limitele nesimțirii.

Unii oameni pot. Pot întrece limitele nesimțirii și pot face absolut orice vor ei:
– pot fi indiferenți la necazul altora, fără să se gândească o clipă că necazul lovește într-o fracțiune de secundă și că doar ceva mai puțin de un gram de noroc a făcut să nu fie ei în aceea situație nefastă
– pot avea obrazul mai gros decât talpa la pantof în zeci sute mii de situații, deseori pentru a-și menaja portofelul sau a mai pune un strat de șunculiță pe ei
– pot profita de fiecare gest al celor din jur într-un mod activ și conștient folosindu-se de un arsenal bine gândit repetitiv de scuze patetice sau chiar și fără vreo justificare anume
– pot anula visuri și tăia aripile unor tinere speranțe doar pentru a-și realiza propriul interes și a da falsa iluzie că ei sunt cei indispensabili și că locul lor e rezervat undeva deoparte
– pot mușca mâna care i-a ajutat; pot blama, pot denigra și îi pot anula cu o ușurință covârșitoare pe toți cei care au fost acolo, care i-au susținut și care i-au ajutat în momente grele
– pot … mii și mii de alte lucruri…
Din păcate și din nefericire.
nesimtire-jurnal,pentru ea Acești oameni care pot mă înspăimântă.
Când mă gândesc și realizez cât de extinse și cât de îndepărtate sunt limitele nesimțirii lor în unele momente, mă crucesc; când observ că, deși ei sunt acolo în extrema aceea care mă face să întorc spatele și să zâmbesc amar, nu se opresc, insistă, întind coarda, forțează și testează extrema extremelor în materie de nesimțire (de zici că de asta depinde viața lor) efectiv rămân fără cuvinte.
Este și ăsta un fel de a te descurca în viață: cu nesimțire și cu tupeu înainte!
Poate părea ireal dar, pentru unii acest comportament care coincide cu senzația lor paranoică de veșnică victimă și de permanentă persecuție, această atitudine de om mic și nesemnificativ este percepută și considerată ca fiind una de supraviețuire și de succes…

Privind spre toate aceste lucruri mă apucă groaza și îmi vine să fug undeva departe de tot. Dar nu pot.
Nu pot pentru că am oameni dragi care depind de tăria mea de a da piept cu nesimțiții, de a le atrage atenția pentru orice gest deplasat, de a le defini acțiunile și de a le trasa limite.
Doar pentru că îmi doresc o lume mai bună și mai sănătoasă pentru toți cei dragi mie, pentru mine.
Așa cum cred că ar trebui să ne dorim cu toții: o lume mai frumoasă, lipsită de nesimțiți.

Alex.