Author Archive: Alex

10 milioane de comenzi online!


După 14 ani de la lansare, eMag a ajuns la 10 milioane de comenzi online.
Îi ştiu încă de la început şi încă nu îmi vine să cred cât au crescut (acum au și secțiune de fashion, sport, home-deco sau supermarket, și s-au extins şi în Ungaria şi ). Dar să nu facem acum istorie, ci haide să vă dau o veste bună-bună de tot despre ei și ce urmează să organizeze aceștia.
Pentru că au ajuns la această cifră impresionantă, au decis să sărbătorească cu stil. Adică, mai pe româneşte, vor avea reduceri de până la 50% la foarte multe produse, iar fiecare comandă vă va aduce un anumit număr de şanse la a câştiga un BMW Z4. Iar BMW Z4 este o maşină frumoasă foc…
Practic și pe scurt, fiecare comandă online făcută pe eMag în perioada 19 mai – 25 mai vă înscrie automat în cursa pentru BMW Z4, iar fiecare 100 de lei cheltuiţi vă aduc o șansă în plus la tragerea la sorţi pentru maşină.
Şi să nu uităm: nu e o mașină oarecare, ci o decapotabilă BMW Z4. Aici, pe emag.ro, găsiţi toate detaliile!
Așadar, vă recomand cu încredere să profitați de promoția care începe de mâine.
Alex.

Un exemplu de aşa nu.

În cele ce urmează am să vă prezint un exemplu de aşa nu… sau mai bine zis: cum să nu cânţi muzică populară românească în engleză. Dar, să o iau de la început, ca să înţelegeţi cu toţii despre ce e vorba.
Cum mă învârteam ca un tembel pe internet zilele trecute am dat peste acest domn… care încearcă să cânte. Iniţial am crezut că tipul este un străin care, de atâta iubire pentru ţara asta frumoasă şi cultura noastră bogată, s-a decis să ne facă muzica populară cunoscută şi altor străini. Recunosc, m-am uitat uimit pentru că desluşeam câteva cuvinte în engleză şi încercam să înţeleg care e cea de-a doua limbă. La refren m-am lămurit repede. E român. Un român care cântă într-o engleză foarte proastă.

Asta este melodia cu pricina, peste care am dat şi pe care v-am arătat-o şi vouă pe Facebook:

Iar pentru că unii dintre voi aţi spus că e parodie, am zis să caut mai multe informaţii, doar-doar se dovedeşte că aveţi dreptate şi filmuleţul e o parodie foarte bine realizată. Şi ce am aflat m-a oripilat.
Oricât de trist ar fi, ceea ce aţi văzut este pe bune şi este doar una dintre tentativele omului de a cânta o melodie populară românească în engleză. Grav şi sinistru este că omuleţul cântă chiar şi în română. La fel de ca o trompetă… şi face asta de aproape un an de zile.

Asta este o altă melodie în limba engleză:

Iar asta e o melodie în limba română:

Ei, după o asemenea audiţie am decis să caut şi mai multe informaţii despre omuleţ. Şi, aşa am ajuns la nişte filmuleţe din care reiese că are probleme… diverse. [din motive de bun simţ faţă de voi şi din milă faţă de el, nu am să vi le arăt] Tot ce mai pot să spun este că îi blamez pe cei din jurul lui, pe apropiaţii lui şi pe cei care îl susţin în ceea ce face, pentru că nu caută să îl ajute, chiar şi cu forţa dacă nu se poate de vorbă bună. Nu de alta, dar se pare că omul în sine reprezintă o problemă pe două picioare pentru orice persoană ajunge în preajma lui… iar şi mai grav este că el nu vede nimic rău în ceea ce a făcut, face sau va face.

Desigur, filmuleţele şi felul în care cântă sunt de tot râsul şi de toată comedia, dar problemele lui… nu sunt de ignorat… iar ceea ce aţi văzut reprezintă un exemplu de aşa nu.

Ideea este: oameni buni, dacă cunoaşteţi persoane cu probleme mentale căutaţi să faceţi tot posibilul ca aceste persoane să ajungă sub supraveghere medicală. Este important atât pentru dezvoltarea lor ca indivizi independenţi, cât şi pentru cei din jurul lor.

Să auzim de bine!
Alex.

A se nota:
Nu am nimic cu nimeni, indiferent de culoarea pielii, orientarea sexuală sau religia acestuia. Ba chiar apreciez şi caut să susţin oamenii care chiar se străduie să reuşească într-un anumit domeniu sau să reuşească un ceva acolo, care ar aduce zâmbete pe chipul multor oameni. Dar trebuie să fim realişti şi să vedem şi să înţelegem diferenţa dintre ridicol şi acceptabil. Iar manifestările de acest gen le consider o blasfemie la adresa religiei, a culturii şi limbii româneşti.

Ziua femeii = încă o scuză.

Ziua femeii este încă una dintre acele scuze și motive pe care noi, bărbații și chiar și femeile, le folosim ca să ne agităm și să ne dăm peste cap pentru a găsi , și în general pentru a fi mai mult decât perfecți pentru cele care ne încântă zi de zi cu prezența și cu blândețea sufletului lor: femeile din viața noastră, fie ele iubite, soții, mame, fiice, nașe, surori sau nepoate.
Așadar, pentru că astăzi este ziua voastră, ziua femeii, vă spun așa:

ziua femeii-jurnal pentru eaLa mulți ani, tuturor femeilor de pe Pământ!
Să zâmbiți, să fiți frumoase și să nu uitați că voi sunteți motivul pentru atâtea minuni: fără voi, noi bărbații (și nu numai) am fi doar niste ființe triste călătoare haotic prin univers; fără voi nu am fi aflat niciodată ce este iubirea și nici nu ne-am fi descoperit jumătățile care ne întregesc perfect; fără voi existența noastră ar fi precară și fără voi împlinirea noastră nu poate avea loc…
Să ne trăiți, minunilor!

Vă pup pe toate, cu drag!
Alex.

P.S.: mai crede cineva că femeile trebuie sărbătorite mereu, nu doar într-o zi anume?

Conștientizare

Conştientizare = acţiunea de a deveni conştient de scopul, de necesitatea şi utilitatea unei activităţi.
Şi totodată cel mai important lucru care lipseşte umanităţii.

constientizare-jurnal,pentru ea

În jurul nostru există dezastre. Se întâmplă în fiecare clipă. În fiecare secundă. 24 / 7.
Nu am să va înşir statistici morbide şi care ar întoarce chiar și cel mai rezistent stomac pe dos încă din primele rânduri. Nici nu am să vă spun că trăim într-o ţară în care există mai multe biserici decât şcoli şi spitale la un loc; nu am să vă spun nici câți oameni mor în fiecare zi din cauza accidentelor rutiere; nici că sunt maternități care arată mai groaznic decât toaletele publice din zone rău famate sau că există spitale mai înspăimântătoare decât cavourile.
Nu am să fac asta pentru că din punctul meu de vedere statisticile astea sumbre nu ar trebui să existe, iar de aceea vreau să nu conteze. Dar vă voi spune atât: România este pe locul 1 în prea multe statistici îngrozitoare. Şi ştiu că lucrul acesta se poate schimba.
Singurul lucru care trebuie să conteze este că fiecare are puterea de a schimba câte ceva, chiar dacă schimbarea se face cu paşi mici.

Cum?
În primul rând puteţi redirecţiona cei 2% din impozit spre organizaţii care chiar au nevoie de ei şi care, cu siguranţă i-ar folosi înspre folosul tuturor.
Recomandările mele sunt: Salvaţi copii România, HOSPICE ‘Casa Speranţei’, Asociaţia “Salvează o inimă”, Fundaţia pentru SMURD, Asociaţia Habitat for Humanity România, Fundaţia eMag, Fight For Life, Asociația Umanitară “Dreptul la viață” Huedin.
În al doilea rând, dacă doriţi şi aveţi posibilitatea, vă puteţi implica în diferite campanii de genul Un gest pentru o viaţă, Fundaţia eMag.
În al treilea rând, nu mai încurajați escrocii și evaziunea fiscală: cereți bon fiscal, mereu; nu mai lucrați pe sistemul salariu pe card și diferența în plic; vă dăm bonuri, dar le impozităm; etc.

De ce vă spun toate astea?
Pentru că zilele trecute am aflat că multă lume nici măcar nu ştie de toate aceste lucruri. Pentru că nu îmi place să aştept (degeaba!) ca lucrurile de acest fel să se întâmple de la sine. Pentru că m-am săturat să văd oameni indiferenţi şi lipsiţi de iniţiativă. Pentru că niciodată nu am încetat şi nu voi înceta să sper că lumea se poate schimba în bine.

Pentru că îmi doresc ca tot mai multă lume să se implice în a schimba ceea ce se întâmplă în jurul lor.
Pentru că primul pas spre libertate și o lume mai sănătoasă se numește conştientizare.

Și nu uitați: mereu pare imposibil până se întâmplă.

Alex.

Mărturisesc: nu știu să iubesc altfel.

Pentru că nu știu să iubesc altfel… trebuie să știi, să îți mărturisesc ceva.
[play și citește]

Oamenii mereu m-au privit ciudat.
Poate pentru că mereu am fost “altfel” sau cum zic eu: contra curentului.
Am avut un singur moment în viață, care a durat prea mult, și în care am mers pe aceeași cărare pe care parcă înaintea mea a mers o turmă sălbatică. Am mers prin aceleași locuri prin care a mers cireada din jurul meu… și am greșit. Oamenii care încercau (vreau să cred că erau câțiva care încercau) să dirijeze ceea ce se întâmpla atunci cu mine și nu numai au fost… prea puțini, sau poate prea slabi, sau poate prea prinși în propriile probleme. Cred.
Prea puțini pentru a-mi arăta lucruri; acele lucruri pe care trebuie oamenii să le arate altora… pentru a nu greși. Prea prinși de propriile probleme pentru a-mi arăta că la un moment dat am ajuns să fug în cercuri a naiba de perfecte de acel curent, de aceea cireadă… tocmai pe urmele acelei cirezi. Prea slabi pentru a-mi explica că a fost un moment în care eu am deviat puțin de la linia aia, bună și dreaptă, opusă acelor cercuri de care fugeam.

Sau poate că nu mi-au vorbit suficient de tare ca vorbele lor să… mă lovească și să mă oprească cumva din fuga mea prostească în cercuri. Sau poate de vină am fost eu, pentru că nu am știut să le spun că mie de mic copil nu îmi place ca oamenii să vorbească tare, deoarece vorbele spuse tare, țipetele… mereu le simt ca pe niște pietre.

Poate tocmai de aceea acum, uneori am tendința enervant de excesivă să vorbesc în șoaptă… chiar dacă uneori sunt șoapte în patru colțuri, cu multiplu înțeles și totodată par fără de sens pentru cei care nu știu cum să le asculte.
Ca să fiu sincer, este obositor să fug. Mai ales atunci când simt și oarecum realizez că fug în cercuri, cercuri perfecte, obositor de perfecte, și pe care nu știu cum să le sparg sau rup uneori.
E ciudat că tu… tu îți dai seama de mine mereu. E ciudat de bine, dar pe mine, mă sperie să mi se zică de… acel eu. E ceva nou. Nimeni nu mi-a zis până la tine.
Nimeni nu a încercat să mă oprească. Nimeni nu a încercat să mă ajute să corectez acele mici aspecte care mă supără. Nimeni nu a încercat să mă ajute cu ceva. Nimeni nu a încercat nimic cu privire la mine, până la tine. Nimenu nu a vrut să mă ajute. Nimeni.
Toți s-au mulțumit să vadă, să privească și să judece fără drept de apel și fără cea mai mică intenție de a îndrepta ceva… cum eu…. fără să îmi doresc și luptând cu propriul suflet și propriile-mi gânduri… mă distrug și îmi zdrobesc întreaga ființă.
Acel eu mă sperie pentru că îmi aduce aminte de… de cineva apropiat mie, de când eram mic, de lucruri pe care eu mereu le-am evitat și am ferit pe toți cei din jur de ele. Acel eu… nu îmi face bine și nu știu cum să îți spun: cred că acel eu… e demonul meu… cu mult prea multe fețe.
Și mă doare. Mă doare.
Mă doare căci până la tine nimeni nu a încercat să îmi controleze demonul și să fie liniștea mea.

Îți mulțumesc pentru că mă privești și îmi vorbești mereu în același fel ciudat și unic care îmi pune liniște în suflet, în gânduri.

Alex.

Limitele nesimțirii.

Unii oameni pot. Pot întrece limitele nesimțirii și pot face absolut orice vor ei:
– pot fi indiferenți la necazul altora, fără să se gândească o clipă că necazul lovește într-o fracțiune de secundă și că doar ceva mai puțin de un gram de noroc a făcut să nu fie ei în aceea situație nefastă
– pot avea obrazul mai gros decât talpa la pantof în zeci sute mii de situații, deseori pentru a-și menaja portofelul sau a mai pune un strat de șunculiță pe ei
– pot profita de fiecare gest al celor din jur într-un mod activ și conștient folosindu-se de un arsenal bine gândit repetitiv de scuze patetice sau chiar și fără vreo justificare anume
– pot anula visuri și tăia aripile unor tinere speranțe doar pentru a-și realiza propriul interes și a da falsa iluzie că ei sunt cei indispensabili și că locul lor e rezervat undeva deoparte
– pot mușca mâna care i-a ajutat; pot blama, pot denigra și îi pot anula cu o ușurință covârșitoare pe toți cei care au fost acolo, care i-au susținut și care i-au ajutat în momente grele
– pot … mii și mii de alte lucruri…
Din păcate și din nefericire.
nesimtire-jurnal,pentru ea Acești oameni care pot mă înspăimântă.
Când mă gândesc și realizez cât de extinse și cât de îndepărtate sunt limitele nesimțirii lor în unele momente, mă crucesc; când observ că, deși ei sunt acolo în extrema aceea care mă face să întorc spatele și să zâmbesc amar, nu se opresc, insistă, întind coarda, forțează și testează extrema extremelor în materie de nesimțire (de zici că de asta depinde viața lor) efectiv rămân fără cuvinte.
Este și ăsta un fel de a te descurca în viață: cu nesimțire și cu tupeu înainte!
Poate părea ireal dar, pentru unii acest comportament care coincide cu senzația lor paranoică de veșnică victimă și de permanentă persecuție, această atitudine de om mic și nesemnificativ este percepută și considerată ca fiind una de supraviețuire și de succes…

Privind spre toate aceste lucruri mă apucă groaza și îmi vine să fug undeva departe de tot. Dar nu pot.
Nu pot pentru că am oameni dragi care depind de tăria mea de a da piept cu nesimțiții, de a le atrage atenția pentru orice gest deplasat, de a le defini acțiunile și de a le trasa limite.
Doar pentru că îmi doresc o lume mai bună și mai sănătoasă pentru toți cei dragi mie, pentru mine.
Așa cum cred că ar trebui să ne dorim cu toții: o lume mai frumoasă, lipsită de nesimțiți.

Alex.

Melodia zilei de azi.

Melodia zilei de azi a devenit, încă de la prima ascultare, o melodie de suflet pentru că mi-a atins inima într-un mod pe care numai eu îl pot înțelege… Iar clipul video mi se pare că este potrivit perfect cu melodia.
Eu, o dedic jumătății mele… care -pur și simplu- nu are termen de comparație! 😉
Vă recomand să faceți ca mine și să o puneți pe repeat.
[play]

Zi faină să aveți!
Alex.

P.S.: Filmul din clip se numește Fifty Shades of Grey, iar primul volum al cărții după care a fost realizat îl găsiți aici:

Viața e prea scurtă.

Pentru că viața e prea scurtă pentru a o risipi și parcă zilele sunt mai frumoase atunci când încep sau se sfârșesc cu o poveste și un gând bun… vă spun o poveste aflată de la alții.

Un vapor a ancorat în Mexic, lângă un micuţ sat de pescari. Un turist, i-a complimentat pe pescari pentru calitatea produselor şi i-a întrebat cât timp le ia să prindă acei peşti.
– Nu foarte mult timp, au răspuns pescarii la unison.
– Dar de ce n-aţi mai stat, că să prindeţi mai mult peşte?
Pescarii i-au răspuns că micile cantităţi pe care le prind, sunt suficiente pentru nevoile lor şi ale familiilor lor.
viata-e-prea-scurta---jurnal,-pentru-ea– Şi ce faceţi în restul timpului? a întrebat turistul.
– Dormim până târziu, pescuim puţin, ne jucăm cu copiii şi ne facem siesta împreună cu soţiile noastre. Mai târziu, pe seară, mergem în sat, unde ne întâlnim cu prietenii, bem puţin, cantim la chitară câteva cântece şi tot aşa…. Avem o viaţă plină.
Turistul i-a întrerupt,
– Staţi puţin! Eu am absolvit Harvard-ul, am o diplomă în economie şi pot să vă ajut! Trebuie să pescuiţi mai mult timp în fiecare zi. În felul acesta, o să puteţi vinde peştele pe care îl prindeţi în plus. Cu veniturile suplimentare, veţi putea cumpăra o barcă mai mare.
– Şi după asta? au întrebat pescarii.
– Cu banii suplimentari pe care-i va aduce barcă, veţi putea cumpără o a două şi o a treia barcă şi tot aşa, până când veţi avea o întreagă flota. În loc să vindeţi peştele unui intermediar, veţi putea negocia direct cu marile fabrici de procesare, poate chiar să vă construiţi propria fabrică. Atunci veţi putea părăsi sătucul asta micuţ şi să vă mutaţi în Mexico City, Los Angeles, sau poate chiar la New York ! De acolo vă veţi putea conduce nouă întreprindere prosperă.
– Şi cam cât timp ne-ar lua asta? au întrebat pescarii.
– Douăzeci, poate chiar douăzeci şi cinci de ani. a replicat turistul.
– Şi după asta?
– După asta? Ei bine, prietene, asta-i momentul când devine cu adevărat interesant,” a răspuns zâmbind larg turistul. Când afacerea ta este cu adevărat uriaşă, poţi să începi să vinzi şi să cumperi active şi să faci milioane de dolari!
– Milioane? Serios? Şi după asta? au întrebat pescarii.
– După asta, veţi putea să vă retrageti din afaceri, să trăiţi într-un sătuc liniştit şi retras pe malul mării, să dormiţi târziu, să vă jucaţi cu copiii voştri, să vă faceţi siesta cu soţiile şi să vă petreceţi serile împreună cu prietenii distrandu-vă cum vreţi voi.
– Domnule, dar asta e exact ce facem acum. Care ar fi rostul să mai irosim încă douăzeci şi cinci de ani? au întrebat mexicanii.

Nu uitați:
Bucuriile trebuie trăite fiecare la timpul lor pentru că viața e prea scurtă pentru a o risipi.

Alex.

Anul 2014 se încheie frumos.

[play, doar dacă vrei]

Anul 2014 se încheie frumos de tot şi în mare parte asta se datorează şi mulţumită oamenilor din jurul meu, care nu ştiu dacă anul acesta s-au schimbat în bine sau dacă sunt mai înmulţit, ca să zic aşa. Poate pur şi simplu am fost eu în locul potrivit la momentul potrivit. Sau poate am avut eu mai mult timp ca să observ toate mărunţişurile astea… care pe mine mă fac să cred că, cu puţin efort sau poate cu mai multă atenţie lumea poate deveni un loc mult mai bun pentru noi toţi.
Nu am să vă înşir toate “nimicurile astea” care mi-au furat zâmbete în cele mai neaşteptate momente şi nici nu am să mă apuc să vă povestesc de cât de excepţional s-au comportat şi cum s-au mobilizat atunci când, în graba unor zile aglomerate, s-au împiedicat de oameni mai puţin norocoşi şi nu au rămas indiferenţi la ne-norocul lor.
Nu, nu am să mă laud cu ei deşi fiecare dintre ei merită asta, ci doar am să zâmbesc cu drag şi am să beau un pahar de vin în cinstea lor. Şi a voastră, a tuturor.

Vă mulţumesc!

Reuşiţi să mă faceţi mândru şi să îmi descreţiţi fruntea chiar şi atunci când mă aştept cel mai puţin sau când cred că ziua se va încheia în cel mai dezastruos mod posibil. Da, super-oamenilor, aveţi voi super-puterea asta magică. Iar pentru tot efortul vostru şi pentru toate zâmbetele, vă mulţumesc din suflet… cu un zâmbet mare, larg și vesel!

multumesc2014-jurnal,pentru-ea

Adevărul este că 2014 a adus nişte schimbări imense în toţi prietenii mei şi în toţi oamenii pe care îi cunosc… şi sunt schimbări despre care cred că sunt pur şi simplu remarcabile şi tot ce îmi rămâne este să spun mândru tare: mi-aş dori cât mai mulţi oameni aşa ca voi.

La mulţi ani tuturor!

Alex.

Ce mai faci?

Spune-mi: Ce mai faci?

Zâmbeşti? Te bucuri de cadourile de la Moş? Ai ceva pe suflet? Te gândeşti la cineva?
Deja ai răspuns? Nu îmi spune. Ştiu. Din obişnuinţă, ai răspuns cu: “bine”? Da. Mulţi facem asta.
ce-mai-faci---jurnal,-pentru-eaOamenii sunt previzibili. Din grabă sau mai bine zis dintr-o inconştienţă nejustificabilă.
Prea rar, ne gândim că acei oameni care ne întreabă “ce mai faci?”, au o intenţie bună sau că au făcut un lucru rar şi care ar trebui să dea de gândit: şi-au rupt câteva secunde sau minute din timpul lor (care parcă-i mereu mereu prea puţin) ca să ţi le acorde ţie, prieteniei şi respectului pe care ţi le poartă. Pentru că aşa sunt unii oameni. Pur şi simplu le pasă şi sunt mereu acolo fără să întrebe şi fără să te judece. Pur şi simplu te înţeleg şi te acceptă aşa cum eşti tu, atunci când nu ţi-e prea ruşine sau teamă să răspunzi la întrebările lor.
Ştii cum să răspunzi la întrebările lor? Sau la acea întrebare banală “ce mai faci?”?
Îţi spun eu: cu sufletul… pentru că în general răspunsurile date din suflet aduc cea mai mare relaxare şi mai mult de atât, aduc oamenii aproape.

Aşadar: Tu ce mai faci?

Alex.