Author Archive: Alex

Cum ucide zahărul

De o săptămână am început un experiment prin care am renunțat aproape complet la a mai mânca zahăr cu bună intenție. Adică am eliminat din alimentație multe plăceri vinovate. Ciocolata (în aproape toate formele ei: maxi king, bueno, bounty, snickers, etc.). Sucurile din comerț (cu bule sau fără). Chipsurile. Prăjiturile și multe altele. Nu am renunțat totuși la ciocolata neagră amăruie (pe care o consum în cantități mai moderate, pentru că are multe proprietăți benefice) și fructe, tot în cantitate moderată deoarece au fructoză – care este tot un fel de zahăr.
zahar-jurnal-pentru-ea
De ce? Pentru că vreau să mănânc din nou sănătos, pentru că m-aș simți mai bine dacă aș avea câteva kilograme în minus (câteva kilograme în plus, chiar și puține, sunt un stres pentru organism), pentru că nu mai vreau să îmi maltratez dinții cu atâta dulce.

Cum rezist? Greu. Extrem de greu. Sunt un mare amator de Kinder (bueno și maxi king), de prăjituri sau ciocolată cu cocos sau mentă, de … nici nu are rost să zic mai departe că doar îmi fac și vă fac poftă. 🙂
Pot să vă spun că una dintre strategiile de succes este să evit raioanele cu dulciuri și prăjituri din magazine (cu această ocazie am realizat că avem raioane de dulciuri peste tot… pe bune!)

Cum mă simt? Sincer, primul gând a fost să zic că mă simt ca și când aș fi pe moarte. 😀
Bine, hai să fiu cinstit și mai delicat cu adjectivele.
Mă simt înfometat. Corpul meu cere dulce constant… dar primește mâncare. Mă simt vlăguit. Resimt ceva dureri de cap și ceva schimbări la nivel digestiv. Mă simt extenuat. Înainte dormeam 4-5 ore pe noapte și mă simțeam ca nou. Acum pot să dorm 12 ore și nu mă satur de somn. Mă simt letargic. Am senzația că tot ce fac eu se întâmplă cu viteza melcului turbat, iar totul în jurul meu cu viteza luminii.

Așadar, cred că vă dați seama că situația era gravă. Eram dependent de dulce, de zahăr.
Îmbunătățirile au apărut deja, dar încă nu sunt extrem de vizibile. Mă aștept ca pe viitor să mă simt mai energic, să slăbesc câteva kilograme, să nu mai am aciditate atât de mare la stomac, să am o putere mai mare de concentrare, să nu mai fiu atât de sensibil la schimbările de climă, ș.a.m.d.
Sunt multe aspecte în care zahărul ne afectează sănătatea (el fiind supranumit otravă albă și comparat cu cocaina de către unii medici) și credeți-mă, găsim zahăr în majoritatea alimentelor, fie ele procesate sau neprocesate. De la fructe la legume, de la pâine la mezeluri, de la chipsuri la prăjiturele, de la apă la sucuri. Denumirile sub care apare pe etichete diferă: zahăr, melasă, zaharoză, sucroză (și alte denumiri care se termină în oză), etc. Problema este că zahărul se regăsește în cantități din ce în ce mai mari în alimente, iar efectele acestuia sunt dintre cele mai nocive: carii dentare, gută, boli cardiace, cancer,
Multe dintre aceste lucruri le știm cu toții (pentru că ni s-au spus, pentru că le-am mai citit, etc.), dar le ignorăm, uneori de teamă că starea de rău care se instalează după renunțarea la zahăr va dura o veșnicie, pentru că analizele medicale sunt (încă) bune, sau cine știe din ce alt motiv mărunt.
Vă las să citiți în cartea pe care am citit-o recent, care mi-a reamintit aceste lucruri și care m-a făcut să mă apuc de acest experiment: Cum ucide zahărul – John Yudkin

Am o curiozitate: voi cât zahăr consumați într-o zi?
Alex.

P.S.: Dacă vă plac cifrele, o statistică spune că pe parcursul vieții consumăm minim 3.3 tone de zahăr, iar 3.3 tone e cam cât un elefant…

Despre oamenii care lucrează în comerţ. Și coaching.

Agenţi de vânzări, consultanţi de client, garderobieri, măcelari, casieri, oameni de la curăţenie, livratori şi patroni. Oameni care lucrează în comerț. Despre ei vreau să vă vorbesc acum. În comerţ, fie că vorbim de comerţul business to business sau de cel business to customer, nu există program fix. Poate în cel mai fericit caz, există o oră fixă de start a zilei de lucru. Uneori 6, alteori 7, rareori 8. Iar zilele de muncă pot fi cel mult anticipate, dar şi atunci apar schimbări neprevăzute (evenimente, colegi bolnavi, etc.). În comerţ ziua de muncă se opreşte în momentul în care ai pus lacătul pe uşă sau scos telefonul din priză. Pentru angajat. Pentru patron mai durează câteva ore, cât să se parcurgă un raport de vânzări, un plan viitor, ș.a.m.d.
Munca în comerţ înseamnă deservirea celorlalţi în permanență, uneori chiar și dincolo de orele de program. Munca în comerţ înseamnă mult mai mult decât un zâmbet constant pe buze, răbdare și un “Mulțumesc, mai treceți pe la noi!”… iar despre asta voi vorbi mai jos, în mare.
atitudinea-face-diferenta-jurnal-pentru-eaAm citit despre oameni şi cunosc oameni (majoritatea coach sau traineri) care încurajează răscoala angajaţilor împotriva patronilor aruncând în aer cuvinte goale şi lipsite de bună-intenţie precum “Dezvoltă-te!”, “Cere-ţi drepturile!”, “Solicită comision din vânzare!”, etc. şi care totodată caută să arunce o umbră de nesiguranţă în sufletul patronului prezentându-i nişte idei efemere: “Angajaţi fericiţi = Clienţi mulţi şi mulţumiţi”, “Motivează-ţi angajaţii!”. Practic seamănă neghină atât de-o parte cât şi de cealaltă.

Dragă coach-ule de business, de viaţă sau orice altă “specie” eşti…
Pe mine, ca om trecut prin multe de-a lungul vieţii, nu mă emoţionează cuvinte de genul mergeam X km pe jos până la locul de muncă şi înapoi în fiecare zi. Nu mă impresionează nici faptul că undeva cândva ai lucrat ca grădinar, portar sau bucătar. Nu mă doare că ţi-ai testat limitele şi că ai avut n-şpe locuri de muncă până când te-ai oprit la unul care (între noi fie vorba) nu cred că îţi place job-ul în sine, cât faptul că te satisface financiar. Nu mă impresionează faptul că ai lucrat pentru un salariu minim pe economie într-o ţară oarecare în care unii trăiesc muncind pentru ajutoare sociale care nu ating nici jumătate din nivelul unui salariu minim pe economie sau muncind cu ziua, căci probabil nu aveai experienţa şi abilităţile necesare pentru a primi un salariu mai mare (şi ca să fim sinceri, situația cu locul de muncă e cam ca la chirii sau în comerț, în general – îţi ţipă măseaua în gură accepţi orice… pentru că în final prost e cine acceptă, nu cine oferă).
Toţi am trecut prin asta şi în fond acesta este şi rolul vieţii şi al locurilor de muncă proaste sau prost plătite: să ajungi să îţi dai seama ce înseamnă productivitatea în muncă, să apreciezi munca ta şi a altora, să înţelegi valoarea banilor, să conștientizezi diferențele din societate, să acumulezi abilităţi sociale, iar lista de beneficii a acestui “rău” (adică a unui loc de muncă nepotrivit) poate continua mult. Apoi, nu mă încântă deloc faptul că ai fugit dintr-o firmă care probabil a investit în tine şi în dezvoltarea ta ca să îţi deschizi propria ta firmă, cu exact acelaşi domeniu de activitate – când aud asta mă gândesc la faptul că probabil ai plecat cu cel puţin o parte din portofoliul de clienţi din firma care te-a crescut, că nu meritai să fii ceva mai mult acolo şi că nu conştientizezi faptul că spunând acest lucru cu o mândrie idioată semeni speranţe deşarte şi sentimente de trădare în sufletul unor oameni care chiar adoră ceea ce fac, dar care nu avansează din alte motive.
Ce mă deranjează pe mine este că tu, ca şi coach subestimezi şi sfidezi oamenii, pervers şi direct. Şi treaba este că mulţi dintre ei sunt mult mai buni la a-ţi vinde un produs oarecare, decât eşti tu la a te vinde pe tine – fapt care teoretic îţi asigura ţie pâinea. Experienţa mi-a dovedit că mulţi dintre aceşti oameni, subestimaţi şi sfidaţi, sunt mult mai buni la a citi o persoană cu care stau de vorbă pentru prima dată poate şi la a-i schimba optica asupra vieţii sau a altor aspecte relaţionate decât îți poți imagina, iar asta se întâmplă pentru că oamenii aceia, pe care îi subestimezi, lucrează zilnic cu oameni ca tine sau despre care tu citeşti doar în cărţi.

Nu neg, printre mulţimea de coachi care au apărut ca ciupercile după ploaie mai sunt doi-trei care într-adevăr ştiu despre ce vorbesc. Sunt oameni care au cu adevărat experienţa afacerii. Care au explorat atât de multe drumuri, care au ajutat echipe cu care au lucrat, care au împins limite dincolo de imaginabil şi care au reuşit să îşi clădească un brand propriu în parteneriat cu compania în care lucrau. Sunt oameni care atunci când se angajează la a îmbunătăți o echipă, ştiu să se transpună cu sufletul în business-ul tău şi care după ce au luat pulsul angajatorului, al angajaţilor, al domeniului şi al companiei pot să păşească cu încredere în faţa lor şi să le arate noi perspective.
Aceştia sunt singurii oameni pe care eu îi recunosc ca şi coachi sau traineri. Nu am să îi dau cu numele pentru că se recunosc de departe în mulţime şi pentru că nu apelează la tehnici ieftine de vânzări sau penibile de manipulare pentru a se vinde. Sunt acei oameni la care ajungi prin recomandări, oameni la care îți aștepți rândul bucuros pentru a primi o viziune proaspătă a lucrurilor. 🙂

Aşadar, vă rog frumos să nu uitaţi unul dintre cele mai importante aspecte ale vieții: nu se pot auzi vorbe potrivite sau obţine rezultate mult dorite de la persoane nepotrivite.
Alex.

Emoții și amintiri.

De ceva timp m-am apucat să caut vacanțe, dintr-o mulțime de motive: pentru că iubesc acele amintiri din vacanțe, pentru că mi-e dor de vară, pentru că am un dor nebun de ducă, pentru că nu mai știu ce să îi fac cadou jumătății mele mai bune, pentru că… vreau amintiri care să dăinuie mai mult decât mireasma unui parfum și experiențe care să îmi umple sufletul de emoții. Și asta vă sfătuiesc și pe voi să faceți.
Înlocuiți cadourile oamenilor dragi cu experiențe: o ieșire la un restaurant, o vacanță și nu numai.
Renunțați la lucrurile efemere: un parfum, o geantă sau știu eu ce alte gadget-uri șmechere și care au rol de jucării – mult prea dorite inițial, iar după 2-3 zile își pierd farmecul. Optați pentru experiențe și mai ales pentru experiențe alături de persoana iubită. Vă garantez că în final veți aprecia înzecit emoțiile acelor momente și amintirea acelor clipe.
Așadar, dacă încă nu v-ați hotărât în privința cadoului de Valentines Day, Dragobete, Mărțișor, 8 Martie, orice altă sărbătoare sau știu eu, pur și simplu aveți chef de evadare cu persoana iubită vă recomand să consultați cu încredere oferta de vacanțe de aici. sau de mai jos.
Am găsit câteva city-break-uri (adică vacante de weekend) foarte căutate și dorite la prețuri foarte bune, poate chiar cele mai bune de pe piață (de regulă, eu fac planul de vacanță și până acum nu am găsit prețuri atât de bune).
city-break-1

city-break-2

city-break-3

Așadar, voi ce alegeți? Jucării sau emoții și amintiri?
Să nu uităm: important este să colecționăm amintiri, nu lucruri.
Alex.

50 de umbre ale lui Black.

Dacă v-ați uitat la 50 de umbre ale lui Grey sau ați citit cartea (găsiți cartea aici) scrisă E.L.James – care a generat o întreagă nebunie la nivel mondial, am o veste simpatică.
Niște omuleți tare faini și puși pe glume s-au gândit să facă o parodie după film și implicit carte, căreia i-au spus 50 de umbre ale lui Black. Aș fi tradus și cuvântul Black cu Negru, dar am zis să nu îi stricăm zen-ul lui Dan Negru după audiențele frumoase obținute de Revelion. 🙂 Oricum, rezultatul mi se pare demențial, sunt mai mult decât convins că vă prinde deoarece au existat mulți critici la adresa cărții și a filmului, iar eu abia aștept să râd când o să văd acest film-parodie.
Vedeți și voi trailerul filmului mai jos. Sper să vă amuze!

50 de umbre ale lui Black

Dacă v-ați uitat la 50 de umbre ale lui Grey sau ați citit cartea (o găsiți aici: http://bit.ly/1DAoPXR ) am o veste simpatică: va apărea o parodie după mult comentatul film. Puteți vedea trailerul mai jos, care este demențial!Ce ziceți, va avea succes? 🙂 Aștept părerile voastre despre trailer aici: http://www.jurnalpentruea.com/2016/01/50-de-umbre-ale-lui-black/ Alex. ~ Jurnal, pentru Ea.P.S.: filme găsiți aici: http://bit.ly/1N07cFT

Posted by Jurnal, pentru Ea. on Friday, January 8, 2016

A ieșit o treabă faină, nu?
Alex.
P.S.: filme foarte faine și desene animate găsiți aici: http://bit.ly/1N07cFT

Farmecul vieții

Un gând extrem de important și o poveste cu un mesaj ușor ascuns: Să nu uităm că farmecul vieții vine din micile plăceri și bucurii pe care aceasta ni le oferă…

A fost odată un domn care hotărâse să facă o excursie prin Europa.
Ajungând în Marea Britanie, din aeroport a cumpărat un ghid de călătorie ce cuprindea castelele ce pot fi vizitate în Marea Britanie, în el fiind menţionate zilele şi orele de vizită, uneori acestea fiind foarte limitate. Pe una dintre paginile ghidului, acesta a văzut o ofertă specială “Castelul Vieţii Tale.” Din fotografiile prezentate, castelul nu părea mai bun sau mai rău ca altele… Ghidul mai indica, că din motive care vor fi anunţate mai târziu, pentru vizitarea castelului nu se percepe taxă la intrare, ci la ieşire, iar coordonarea zilei şi orei vizitei, urmează a se face individual, la numărul de telefon indicat.
farmecul-vietii-jurnal-pentru-eaIntrigat de oferta neobişnuită, de cum ajunge la hotel, domnul formează numărul de telefon şi se întelege cu proprietarul cu privire la data călătoriei.
La intrarea în castel era inscripţionat: “Totul în lume decurge după anumite legi.”. La uşă domnul a fost întâmpinat cu foarte multă amabilitate către un om îmbrăcat într-o fustă tipic scoţiană, în carouri.
– Ceilalţi vizitatori au intrat deja? – se interesează turistul.
– Ceilalţi vizitatori? – se miră omul. Nu, numai e nimeni, vizitele în Castelul nostru se efectuează individual şi nu oferim nici serviciile unui ghid.
Nespunând nimic cu referire la programul de lucru, el a început a-i povesti turistului istoria castelului şi a făcut o trecere în revistă a tuturor lucrurilor notabile ce pot fi admirate acolo: tablourile de pe pereţi, sala cu modele de armuri de lângă intrare, armele militare din cameră sub scări, catacombele şi camera de tortură din temniță. Când a terminat povestirea, el i-a înmânat vizitatorului o lingură.
– Şi asta de ce? – a întrebat el nedumerit.
– Astea sunt regulile noastre. Noi nu percepem o taxă de intrare, iar costul excursiei îl stabilim în felul următor: fiecărui vizitator îi dăm o lingură, umplută cu nisip fin, în acesta fiind exact o sută de grame de nisip, iar fiecare om care intră trebuie să poarte această lingură cu el pe tot parcursul vizitei. După terminarea vizitei, măsurăm nisipul rămas în lingură, iar pentru fiecare gram lipsă se achită o Liră sterlină …
– Şi dacă nu vărs nici un gram?
– Oh, în acest caz, vizita este gratuită.

Vizitatorul a fost surprins şi amuzat de o astfel de condiţie. Gazda primitoare a umplut lingura cu nisip şi excursia Seniorului a început.
Încrezător în puterea mâinilor sale, el a început să urce încet treptele, neluându-şi privirea de la lingură. În partea de sus, lângă galeria de tablouri, el a decis să nu meargă, pentru că vântul sufla puternic şi ar putea vărsa nisipul. A coboarât sub scări pentru a ajunge la sala cu arme militare, dar stând sub scară, şi-a dat seamă că, pentru a ajunge în acea sală, trebuie să sară peste o balustradă. Acest fapt nu i-ar fi pus viaţa în pericol, dar avea să ducă la vărsarea nisipului din lingură, aşa că domnul s-a mulțumit doar cu examinarea camerei de la distantă. Pentru acelaşi motiv, acesta nu s-a coborât în temniță, deoarece trebuia să coboare pe nişte scări foarte abrupte. Foarte mulţumit de faptul că a păstrat conţinutul din lingură intact, a început să se îndrepte spre locul de unde şi-a început turul. Acolo era aşteptat de persoana care îl primise cu o balanță în mână. Domnul a golit conţinutul din lingură în balanță şi a aşteptat nerăbdător rezultatul.
– Surprinzător, aţi pierdut doar jumătate de gram, ceea ce înseamnă că, nu trebuie să plătiți nimic pentru vizita efectuată.
– Mulţumesc.
– Ţi-a plăcut vizita?
– întrebă la sfârșit omul în fustă.
Turistul, după un moment de ezitare, decide să fie sincer.
– De fapt, nu prea. Tot timpul m-am gândit la nisip şi nu am reuşit să examinez ceea ce era în jurul meu.
– Foarte regretabil! Ştii, voi face o excepţie pentru tine. Voi umple din nou lingura ta, pentru că astea sunt regulile, dar de data aceasta uită de nisip pentru că, chiar dacă îl verşi pe tot, nu vei plăti nimic pentru vizită. Unica condiţie este că, trebuie să terminați turul în 12 minute, deoarece după acest interval de timp trebuie să vină un alt vizitator.

Fără a risipi nici un moment, domnul a luat lingura şi a fugit spre sala de lângă antreu, pentru a arunca o privire rapidă la exponatele de armură. După a coborât repede pe scări în temniță. Nisipul deja îl vărsase tot, dar asta nu mai conta. Acolo el nu a petrecut nici un minut, pentru că timpul se scurgea destul de repede. A alergat spre camera de sub scări, unde erau depozitate armele, dar aruncând o privire la ceas, şi și-a dat seama că au trecut deja unsprezece minute. Timp pentru a vizita camera cu arme nu mai avea, de aceea s-a hotărât să plece spre ieşire, unde era aşteptat de același om în fustă.
– Văd că nu mai aveți nisip în lingură, lucru ce mă face să cred că, nefiind obligat să aveţi grija nisipului, de această dată turul castelului v-a plăcut.
Vizitatorul nu a răspuns imediat.
– De fapt, nu… – a spus el în cele din urmă – Mă gândeam cum să nu întârzii, chiar dacă am vărsat tot nisipul, nu am avut nici o plăcere.
Omul în fustă îşi aprinde pipa şi spune:
– Există oameni care trec prin ”Castelul Vieţii” lor, încercând să nu plătească pentru nimic, şi nu se pot bucura de această călătorie. Mai sunt şi alţii, care întotdeauna sunt grăbiţi, pierd repede totul şi nu pot obţine plăcere. Puţini înteleg ştiinţa vieţii. Ei descoperă fiecare ungher şi se bucură de fiecare moment. Ei ştiu că trebuie să plătească pentru tot, dar înteleg că în viață sunt lucruri pentru care merită să plătești.

Așadar, să nu uităm de toate micile plăceri care alcătuiesc farmecul vieții.
Alex.

(Postare publicată inițial pe 13 aprilie 2014, aici. )

Fericire.

fericire-jurnal-pentru-eaO rețetă exactă pentru fericire nu există. Fericirea este mereu acolo, în acelaşi loc, unic pentru fiecare. Unii se mai rătăcesc pe drum, alţii se opresc pentru a construi poduri peste gropi, ori pentru a se odihni mult prea mult. Alţii pur şi simplu sunt prea preocupaţi cu mărunţişuri și nu observă, dar cei mai mulţi neagă existenţa fericirii. Doar nebunii lumii se mai întrec în a defini, în a găsi şi a se bucura de ea.
Fericirea este, cred, mult prea complexă și greu de descris…
Fericirea este acel sentiment care te cuprinde atunci când urci scările grăbit și nerăbdător, ştiind că eşti aşteptat. Fericirea e acea amorțeală a papilelor gustative atunci când mâncarea este mai condimentată decât viața. Fericirea este acel gol în stomac deși tocmai ai terminat de mâncat. Fericirea este acea beție și amețeală bruscă care te cuprinde atunci când îi simți parfumul invadându-ți aerul. Fericirea este acel lucru care se întâmplă între un bună dimineaţa răvăşit şi un noapte bună somnoros – sau invers. Fericirea se ascunde între pleoapele ei de la apus până la răsărit. Fericirea toată este acea gălăgie surdă ce străbate liniştea dintre bătăile inimii din timpul zilei. Fericirea e atunci când renunți la tine pentru ea, oricând și fără ezitare.
Fericirea mea se ascunde în Ea, iar Ea este cel mai frumos dar pe care viaţa mi l-a oferit sau poate pe care, dintr-o prostie, ori pe care, poate dintr-o coincidenţă ciudat de frumoasă l-am descoperit.
Adevărul este că fericirea nu se caută şi nici nu se defineşte. Fericirea doar se trăieşte şi astfel descrie cel mult frugal, căci altfel nu există sau nu se menţine. Şi cel mai important aspect este să o trăieşti… căci altfel, niciodată nu exişti și nu vei exista cu adevărat.
Pentru mine, Ea este zâmbetul, pacea, marea și fericirea mea. La mulți ani, fericire!

Alex.

Nesimțire. ON? OFF?

nesimtire - jurnal pentru ea
Nu știu ce părere aveți voi despre tot ceea ce se întâmplă în jur dar eu unul m-am săturat. M-am săturat de nesimțire și de nesimțiți. Și cu toate acestea am să mă abţin de la a reproduce fraze şi de la a trasa foarte punctual aspectele despre care voi vorbi, succint, în cele ce urmează. Sunt atât de multe de spus şi sper doar că modul în care am să pun problema, pentru că este o problemă, va trezi conştiinţa adânc adormită a unora.

Dacă aş fi un nesimţit… aş scrie până mâine tot ceea ce am pe suflet şi nici măcar o nevoie fizică umană, fie ea primară sau nu, nu m-ar putea opri din scris. Nu m-aş opri din scris nici măcar dacă ar arde blocul sau cineva m-ar ruga cu Cerul și Pământul să îi ofer o cană cu apă. Dacă aş fi nesimţit.
Dacă aş fi un prost, nu m-ar deranja absolut deloc faptul că unii rânjesc cu încântare pseudo-imaginii proprii pe care o studiază atent cu orele în oglinda din baie în încercarea de a-şi ridica nivelul stimei de sine. Ba mai mult, aş încuraja acest tip de comportament fără nici o jenă folosind un limbaj piți-cocalăresc, strict pentru a mă face complet înţeles. Dacă aş fi prost.
Dacă aş fi un neica-nimeni, aş privi cu indignare şi invidie, la modul în care alţii ştiu cum să procedeze cu toate şi să se descurce cu tot ceea ce se confruntă, purtandu-se după nevoie atât ca o salcie cât şi ca un nuc. Şi nu aş face asta oricum, ci purtându-mi cu mândrie morcovul înfipt până în străfundul inimii. Dacă aş fi neica-nimeni.
Dacă aş fi o oaie, nu m-ar deranja cu absolut deloc mentalitatea anostă de turmă şi nici instigările la agramatism şi trivialităţi, susţinute şi propagate atât de frenetic de unele fiinţe bipede care în anumite momente denotă o inteligenţă emoţională şi cognitivă extrem de deficitară. Da, aş putea să pretind cu lejeritate că nu mă deranjează toate aceste lucruri. Dacă aş fi oaie.
Dacă aş fi un ipocrit, aş nega cu vehemenţă faptul că există persoane a căror simplă prezenţă poate inspira senzaţia de vomă sau alte lucruri din aceeaşi sferă şi desigur, aş nega până în pânzele albe că nu simt o nevoie animalică de a-i pocni, măcar din când în când. Şi pe cuvânt că aceea pocnitură ar avea substrat fin de intenţie bună. Dacă aş fi ipocrit.

Da, după cum se vede mai sus, şi eu ştiu să înjur. Elegant şi cu multă plăcere. Mereu la lumina zilei şi neferind privirea celor despre care vorbesc. Mi se pare mai corect astfel. Chestiile pe la spate sau pe ascuns mi se par infantilisme de prost gust. Sau cel puțin așa consider eu.
Nu sunt nici nesimţit, nici prost, nici neica-nimeni, nici oaie, nici ipocrit. Sunt doar un om, scârbit de mizeria, mitocănia și răutatea pe care unii oameni simt nevoia să o împrăştie în jurul lor, pe internet şi nu numai, cu o vorbă sau cu un gest şi care apoi arată cu degetul și urlă în şoapte pe la colţuri, precum copii mici speriaţi de bau-bau, că cineva i-a supărat stricându-le castelul de nisip.
Nu mai arătați cu degetul spre alții, înainte de a privi în propria ogradă! Maturizaţi-vă frumos! Comportaţi-vă responsabil și ireproșabil! Respectaţi-i pe cei din jur şi părerile lor! Fiţi decenţi! Fiţi oameni!
Schimbarea începe cu gesturi atât de mici, precum acestea!

Alex.

Postare publicată inițial pe 13 iunie 2013, aici.

Începi să îţi numeri prietenii pe degete.

[play la melodie și citește]

Cam aşa e după o vârstă: oricât de dur, sociabil sau de succes ai fi, începi să îţi numeri prietenii pe degete. Nu pentru că ai spune “am o problemă” şi ei ar da bir cu fugiţii, ci pentru că aşa e viaţa. Îţi răpeşte oameni dragi din când în când, în cele mai stupide moduri şi inoportune momente.
Unii se duc de prea grăbiţi, alţii din neatenţie, câţiva din inconştienţă, prea mulţi din neputinţă, dar mereu toţi se duc fără să vrea şi fără să fie pregătiţi. Nu zic nu, sunt şi excepţii, dar sunt şi sper să fie tot mai puţini cei care sunt pregătiţi şi care păşesc ferm şi cu mult egoism pe acest drum.

Cam aşa se întâmplă lucrurile în viaţă: oamenii dispar, rămâne şocul şi probabil, după un timp, se aşterne praful, scade intensitatea durerii, apare un dor mărunt, numeri amintirile și zâmbești.
Cel puţin, vreau să cred că aşa funcţionează situaţiile astea pentru majoritatea oamenilor; nu de alta, dar e un chin să nu uiţi… şi de la un punct începe să devină înspăimântător, înfricoșător și insuportabil să realizezi că rând pe rând, la masa la care cândva stăteai de vorbă cu prietenii rămân tot mai multe scaune goale. Și nu mai socot cât şi cum doare ca în fiecare an să mai adaugi o zi neagră în calendar…
Eu anul asta am ajuns la 15.

15 oameni dragi şi buni, cu familii și o întreagă viață înainte. 15 oameni cu zeci de vise. 15 persoane de suflet care mereu aveau o vorbă bună. 15 prieteni mereu cu zâmbetul pe buze… și care mereu vor trăi în sufletul meu. Oameni care cu siguranţă sunt într-un loc mai bun şi cu care sper să mă revăd cândva, cumva.

Vă rog ceva: căutaţi să oferiţi mereu doar amintiri fantastice şi de neuitat, dar mai ales să însemnaţi frumos în sufletele tuturor celor dragi! Nu ştiţi niciodată când se termină firul… iar în acele momente grele, de început de dor și disperare, acele amintiri contează extraordinar de mult.

Între timp, bucurați-vă de viață și de tot ce vă oferă!

Alex.

Amarul și singurătatea bătrâneții

Astăzi am gustat puțin din amarul și singurătatea bătrâneții, deoarece am fost martorul unei întâmplări mai nefericite și care m-a întristat foarte mult.
O femeie în vârstă, a căzut pe burtă, cu tot cu căruțul de cumpărături, undeva în apropierea unei stații de autobuz. A căzut destul de rău și s-a ales cu câteva urme urâte pe mâini, picioare și în mod deosebit pe față. Dacă nu eram lângă ea în secunda doi, mai cădea o dată, pentru că în vitejia ei de a se ridica repede nu a conștientizat că era amețită de la prima căzătură.
amarul-si-singuratatea-batranetii-jurnal-pentru-ea“Mi s-au blegit picioarele. Știți, merg mai rău de un picior că sunt bolnavă de…” – Așa mi-a zis doamna, parcă bucurându-se că am ajuns lângă ea atât de repede și că nu a căzut din nou.
Am rezemat-o și am dus-o pe o bancă, iar apoi m-am uitat în jur. Cu excepția unei doamne, care s-a oferit să cheme ambulanța, restul erau indiferenți. Un număr de aproximativ 20 de persoane, de toate vârstele: unii erau cu nasul în telefon, alții vorbeau la telefon, alții asistau cu privirea, iar cei mai mulți se făceau că nu văd.
Toată scena a durat cam 30 de minute. Atât mi-a trebuit ca să merg să iau din mașină o apă, servețele și trusa de prim-ajutor ca să îi curăț juliturile și să îi opresc sângerările. În tot acest timp am încercat să o liniștesc, să aflu mai multe despre starea ei de sănătate, să o fac să nu mai plângă, să o conving că nu s-a făcut de rușine și să realizeze că ar trebui să se bucure că nu a pățit nimic mai grav, dar mai ales să o fac să conștientizeze că a trecut prin lucruri mult mai grave, iar ceea ce se întâmplase era doar un fleac și că e mai multă spaimă decât orice altceva.
Au fost niște minute lungi și îmi este greu să redau discuția sau să explic senzația care m-a încercat pe tot parcursul acelor minute. Pot spune doar că m-a înspăimântat indiferența oamenilor. Mă îngrozesc chiar și acum amintindu-mi de liniștea și calmul cu care fiecare și-a văzut mai departe de treabă.
Și știți de ce?
Să ne uităm la prezent: avem părinți, frați, surori, unchi, mătuși, copii – oameni dragi. Puteau fi ei acolo, întinși pe jos, cu răni, cu lacrimi în ochi, chinuindu-se să se justifice pentru o moleșeală la peste 35 de grade celsius și o căzătură prostească.
Și să dăm pe repede înainte câțiva ani: vom ajunge și noi la vârsta aceea, în care orice grad în plus sau minus va fi un chin, în care orice pas ni se va părea un kilometru și în care orice întâmplare mai nefericită ne va face să ne rușinăm și să ne auto-mustrăm.
Sună dur și apocaliptic când pui problema așa, dar asta ne așteaptă pe mare parte dintre noi, dacă nu schimbăm ceva în lume sau măcar la cei cu care interacționăm sau care ne înconjoară.
Nu mai fiți indiferenți la ceea ce se întâmplă în jurul vostru sau la persoanele care au nevoie urgentă de ajutor. Opriți-vă din alergătura zilnică pentru a verifica măcar că totul e în regula, căci nu aveți nevoie de motive pentru a ajuta pe cineva, oricine. Și, măcar ocazional, puneți mâna pe telefon și dați un telefon acasă sau celor dragi, oriunde ar fi ei. Rupeți-vă 10 minute ca să vă interesați de soarta persoanei de la celălalt capăt al firului. Măcar acum cât încă mai puteți, cât încă mai răspunde cineva la telefon.
Nu pierdeți nimic, ci aveți doar de câștigat. Mai puține regrete, mai multe sfaturi de viață și amintiri prețioase, de care să vă agățați în vremurile grele, când v-ar prinde bine o vorbă bună și nu va avea cine să v-o ofere…
Și țineți minte: singurătatea și amărăciunea bătrâneții vin nu doar din prea mult orgoliu și bun simț al celor mai în vârstă, ci și din prea multă independență emoțională falsă a celor care îi înconjoară.
Să aveți zile bune și oameni aproape!

Alex.

Curajul copiilor este incomparabil.

Mereu am spus că: atunci când simți că te pierzi, trebuie să privești și să încerci să vorbești cu copilul din tine. Viziunea copiilor este unică, iar curajul copiilor este incomparabil și în orice moment poate reprezenta o lecție dură de viață și de sinceritate, mai ales pentru acei oameni care se plâng de toate nimicurile posibile și că nu le reușește nimic.
curajul-copiilor-jurnal-pentru-eaTotuși, trebuie să “adori” oamenii care mereu încearcă să se prindă cu un fir de ață de cei care sunt “pe val” în speranța că… doar-doar or prinde și ei o juma’ de val și-or simți puțin din spuma valurilor, din extazul clipei,…
Acești așa-ziși oameni, acești pseudo-temerari, sunt doar acei copii prea slabi de înger care au fugit de la orele de geografie și care astfel au ratat cea mai importantă lecție despre mare și ocean, și totodată despre viață: dacă nu prinzi fluxul, pierzi atunci când apare refluxul… pentru că fie ajungi în larg certându-te cu tot neamul lui Poseidon, fie rămâi pe țărm ca să conștientizezi dezastrul în care abia supraviețuiești ori ca să admiri peisajul în care alții trăiesc.
Acești pseudo-amatori de senzații tari, acești oameni-lipitori, sunt doar niște oameni slabi și niște chiulangii total ne-experimentați care persistă, din ignoranță, în acea prostie naivă care îi șade bine doar omului frumos și blând.
Acești oameni prea mici pentru lumea asta mare, au crescut degeaba, fără a se maturiza și fără a-și descoperi menirea în viață și pe Pământ, iar acum greșesc constant. Greșesc mult și deosebit de grav, căci nu realizează că de fapt ei aleargă prin viață, fugind de mare și de ocean, fugind de orice ar putea să îi facă să simtă că există și că au viață.
Ce simplu le-ar fi și câte ar mai învăța dacă ar privi înspre copii sau a lor copilărie, căci: Doamne!, ce frumoși sunt copiii în curajul, bucuria lor și inocența lor de a se avânta-nspre mare cu brațele deschise. Și cât de multe poți învăța despre viață și frumusețea clipei de la ei…

Alex.